Poveste dedicată acelui copil de suflet, purtat pe umărul drept, care îmi șoptește să rămân neschimbat. Pentru Anca.





Ploua torențial. Apăsând pedala până la capăt, goneam ca un nebun fără a privi acul vitezometrului. Nu aveam o destinație fixă, nu-mi propusesem să ajung nicăieri, doar să evadez din oraș, să fug măcar pentru o noapte întreagă de cursul vieții mele. Să fi fost acesta poate, singura explicație, singurul motiv plauzibil pentru care eram atunci, acolo.
Conduceam de trei ore deja și fumasem mai bine de un pachet de țigări de contrabandă cumpărate de prietena mea din zona stației de metrou Păcii. O ceață densă îmi învăluia privirea, îmi simțeam capul greu, un glob de cristal în care gândurile, bile de paintball, se loveau ca la extragerile loto de peretele transparent. În jur păreau că trec copaci de care erau agățate zeci de pancarte cu lozinci ilizibile. Transpirasem ca la un maraton și încordarea mă determina să strâng din ce în ce mai puternic volanul. În față nu aveam vizibilitate mai mare de cinci—șase metri. Linia șoselei șerpuite își ascundea conturul.
Mă acompaniau în acele momente de sufocare cei de la KoRn cu simfonii teribile care dispersau stereo consoane de prăbușire. Îmi doream să mor. La acest gând, din dreapta mea, de pe celălalt scaun, o voce caldă s-a scuturat într-un râs ușor de naiadă, concomitent cu oprirea muzicii:
—În seara asta dorința îți va fi garantat grațiată!
—Cine dracu’ ești tu? Ce tupeu să apari în imaginația mea tocmai acum în aceste clipe de delir agnostic! Dar fie, pari vie, mai vie decât toate femeile cu care m-am împărțit, deci vorbește odată! I-am strigat obosit, surprizându-i un rictus malațios și remarcându-i frumusețea răpitoare: îmbrăcată într-o rochie cu țesătura fină, cu un chip de copil și ochi umezi, putea fi fără greutate confundată cu un înger, părul îi era de un negru strălucitor și ondulat precum al elenilor, iar la gât purta o eșarfă la capătul căreia era prins un medalion din aur, rotund, de dimensiuni mici, cu gravuri ciudate—un soi de spirale întretăiate. Citindu-mi gândurile a plecat ochii și astfel cu privirea dură ca topazul, pierdută într-un punct, mi-a replicat:
—Numele meu este Saadi. Sunt îngerul tău de pază. Ești norocos, căci te voi salva în seara aceasta de la moarte și te vei întoarce la lumea ta mizerabilă, vei fi unicul om din lume salvat vreodată de un înger...
—Ha-ha-ha! Înger de pază? Paza veghează dar nu garantează, nu așa se spune? Mă vei salva de la moarte? Cred că sunt dus rău, aș face bine să mă întorc să dorm până dimineață. Trebuie să-mi recapăt luciditatea... dispari, nu exiști, nu ești reală, dispari! Iar eu am nevoie de o cură bună de revenire cu picioarele pe pământ, dintre aștri și îngeri, altfel mâine la birou am să fiu ca un zombie rătăcit în zona crepusculară și dacă nu mor astă-seară atunci mâine sigur managera mă omoară.
—Regret să-ți spun că totul este real, continuă făptura foindu-se încet abia sesizabil pe scaun; a întins brațul cu un gest de o tandrețe lascivă și mi-a atins fruntea cu două degete subțiri și reci. Lasă-mă să-ți dovedesc!
Întins într-un întuneric solitar, m-am trezit cu picioarele legate și mâinile împreunate. Sub cap aveam ceva ca o pernă. Am întins mâna printr-o pânză aspră și m-am izbit de un plafon de lemn. Mi-am controlat fața, corpul. Frica și panica se înfiripaseră neașteptat în toate măruntaiele care rămăseseră totuși intacte.
—Nu înțeleg... ce se întâmplă? Unde sunt? Nu se poate! Sunt într-un... coșciug! Ajuuuutooor! Unde m-ai adus? Urlam suferind în zadar. Nimeni nu mă auzea. Agonizam. Auzeam bătăile inimii. Coșmarul copilăriei mele devenise realitate. Până la vârsta adolescenței am fost agorafobic în timpul zilei, iar în timpul nopții aveam vise în care mă vedeam îngropat de viu în coșciug, îngropat de demoni din lut. Coșmarul coșciugului l-am primit de la poveștile morții Ilenei Sărăroiu, dar străbătusem un pas prea mic de la vis la realitate, fără a porni de undeva. Am început să izbesc cadențat în capacul bătut în cuie cu pumnii și genuchii, chemându-mi îngerul. Saadi mă părăsise pentru a-și relua activitatea, altă relație cu un alt biet muritor. Cum să poți avea încredere în ființele umane, dacă nici în îngeri nu-ți pune încredere? Ciudată lecție. Treptat din fericire capacul a început să cedeze, o margine ridicându-se! Firișoare de lumină și aer proaspăt intrau prin deschizătura creată. La gândul că deasupra-mi nu se găsesc straturi de pământ, am simțit ușurarea care m-a cuprins ca o vindecare a unei congestii pulmonare, ca o ieșire la suprafață după o scufundare în mare . Mi-am luat avânt cu toate puterile de care dispuneam și forțându-mi coloana, am lovit o dată, am lovit a doua oară cu o durere cruntă în oasele articulației, aruncând într-o parte peretele din lemn de esență tare.
Prin pământul jilav treceau rădăcini de nuc aflat în vecinătate. Aș fi recunoscut oriunde acele rădăcini, sădisem mulți pomi cu bunicul în vacanța de vară la țară în livadă, bunica făcând în fiecare an dulceață de nuci. Ca să sape, groparii tăiaseră parte din rădăcinile pomului dar puteam să mă agăț de câteva cioturi. Îmi alunecau la fiecare tentativă pantofii înfipți în găurile necooperante ale învelișului moale. Ar fi fost mult mai simplu dacă ar fi fost construit și podul din scânduri care vine între coșciug și pământul care acoperă mormântul, m-aș fi înnălțat ușor cu ajutorul lui, situația ideală ca la trigonometrie, să nu fie așezate decât o parte din scânduri astfel încât să nu rămân blocat în sicriu, ar fi rămas desigur în cazul acela doar ideală. Puteam doar să improvizez: am dat jos pantalonii costumului ieftin de la Fernando și am legat de capătul lor cea mai rezistentă rădăcină la îndemână. Ca într-un film horror prost-făcut cu monștri de tinichea, am aruncat pantalonii pe marginea gropii cu speranța să-i agăț de ceva. S-a auzit un zgomot de metal gol după câteva încercări nereușite. M-am cățărat pe ei către suprafață.
Mă aflam într-un cimitir necunoscut, cu puține morminte, fără vreo biserică în apropiere. Un drum pietruit ce ducea la șosea iar în rest pe întreag orizontul, cât puteai cuprinde cu ochii, se întindea o câmpie cu iarba verde proaspăt ivită. Un vânt reavăn dinspre miază-noapte mă dezmetici. O cruce din lemn pe care o mână tremurândă îmi trasase caligrafic cu un marker negru numele și inițialele creștine, aștepta rezemată de un grilaj de gard proaspăt vopsit. De același grilaj s-au agățat dealtfel și speranțele mele de a ieși din mormânt. Se apropiau mașini cu doliu prins la oglinzi lăsând nori de praf în urma lor. Cu sufletul murdar și lacrimi în ochi am alergat către cortgegiu, lăsându-mi brațele să-mi anunțe sosirea, ridicarea dintre cei adormiți întru vecie. Fiecare mașină mă depășea însă și cu precizie elvețiană s-au parcat pe rând pe aleea dinspre mormânt. Au coborât curând toți cunoscuții și toate rudele conduși de un preot bărbos și un dascăl cu obrajii roșii și s-a dat startul slujbei spre a ajunge sufletul decedatului “în loc cu verdeață, cu lumină, de unde va fugi toată durerea și întristarea”. Pierdut, mușcându-mi buzele tremurânde și vineții, mi-am făcut loc prin mulțime, cerând scuze unei mătuși în vârstă fiindcă am atins-o cu cotul. Am îngenucheat. Cu fața în pumni am început să plâng înnăbușit. Peste sicriul intact se aruncau bulgări arși, de pământ. După fiecare aruncare, se pierdea în eterul rarefiat, eternul “Dumnezeu să-l ierte!”


Îngerul aștepta pe scaunul din dreapta. Piciorul îmi apăsa în continuare accelerația. Din instinct am ciupit frâna iar volanul a înclinat către marginea șoselei. Ploua torențial. Oglinda retrovizoare îmi înfățișa un chip de nerecunoscut, răvășit și brăzdat de lacrimi.
—Te-am proiectat în viitor, îmi șopti Saadi ca și cum nu am fi fost singuri în mașină. Păstrându-și un zâmbet inocent continuă.
—Mi s-a rupt inima să te supun unui asemenea tratament, dar era necesar.
—Vrei să spui că mi-ai urmărit pas cu pas agonia?
—Îndeaproape.
—Și a meritat? Am replicat înfuriat.
—Fiecare secundă!
—Mi-ai promis salvarea de la moarte. De ce să mă salvezi când moartea are un curs firesc? Nu am un destin pe care să-l urmez?
—Este corect. Dar fac această alegere fiindcă.... fiindcă... te iubesc!
—Cum o să mor?
O pauză scurtă a precedat întrebarea. Nu realizam ce încearcă să obțină, jucându-se de-a entitatea atotputernică și atotștiutoare. Devenise gravă, ochii negri strălucind de sub sprâncenele încruntate.
—Într-un accident de mașină.
—Când se va întâmpla?
Cu o tristețe devastatoare, mi-a răspuns:
—Acum!

Opelul a intrat într-o curbă deosebit de periculoasă și la viteza cu care mergeam a derapat, părăsind partea carosabilă. S-a răsturnat și învârtit de trei ori pe șosea până s-a oprit într-un copac.Ploua torențial. Ploua sângerând.