Roberto Medina după ce se despărți de Soledad, porni cu pași mărunți spre casă. Nu vru să ia un taxi și nici mașina ce o avea parcată în parcarea sediului companiei tatălui său unde lucra ca director executiv, di dorința de afi cât mai m,ult singur și a se gândi la acea tânără ce-l zăpăci.

Se întrba de unde apăruse și cum de nu o mai văzuse până atunci. Xativa era un orășel mic în care mai toți se cunosc, iar el ca director executiv în construcții îi cunoștea pe toți locuitorii din acel orășel și chiar din împrejurimi, până în Guandia și Valencia.

Ochii aceia i se păreau cunoscuți. Acea nuanță de căprui spre verde îi mai văzuseră undeva, dar unde? Oricum, nu avea mare importanță, dar cert era că se îndrăgostise.

Distanța nu era chiar așa mare și într-o jumătate de oră ajunse acasă. După ce intră, se duse direct în bucătărie unde Lola, menajera și Janete, bucătăreasa, stăteau la bârfă.

- Bună seara! le salută el. Ce mai faceți, fetelor?

- Nu așa bine ca tine, Roberto.

- Cum așa!?

- Te văd tzare bine dispus în seara asta. S-a întâmplat ceva deosebit ce ar trebui să știm si noi? Îl întrebă Janete, o femeie la vreo patruzeci de ani, plinuță și cu un zâmbet larg.

Roberto se așeză pe un scaun și zâmbi misterios. Cunoștea curiozitatea celor două femei și deasemeni știa că dacă nu le-ar fi spus nimic acestea ar fi avut coșmaruri toată noaptea.

- Mai întâi vreau să văd care dintre voi mă servește cu o cafeluță.

- Eu! spuse Janete sărind sprinten de pe scaun în ciuda celor câteva kilograme în plus pe care le avea și se îndreptă spre filtrul de cafea mișcându-și vizibil șoldurile cărnoase. Nici Lola nu se lăsă mai prejos. Și aceasta alergă spre dulap de unde scoase o ceașcă și i-o întinse Janetei.

Roberto râdea cu gura până la urchi de cele două femei ce se dădeau cap-în-cap pentru a-i face poftele ceea ce altă dată nu făceau.

Janete îi puse ceașca de cafea în față, apoi se așeză pe un scaun și îl privi întrebător.

- Ei!?

- Ei, ce? se făcu acesta că nu înțelege.

- Hai nu o mai fă pe prostul! Spune odată! se îmbufnă Lola.

- Ce să vă spun?

- Noua știre.

- Nu am nici o știre nouă.

- Și cafeaua? Vrei să spui că am făcut-o de geaba!?

- Vă plătește tata pentru asta.

- Ei bine, pe asta să nu mi-o plătească, spuse Lola apucând ceașca și îndreptându-se cu ea spre chiuvetă.

- Ei!... EI!... Stai așa!... Vă spun...

Lola se opri.

- Dă-i drumul.

- Cred că m-am îndrăgostit.

- Ce?! Te-ai îndrăgostit?! Auzi Janete? Băiatul nostru este îndrăgostit. Și de cine, mă rog?

- Mai întâi cafeaua, Lola.

- A... Da...

Îi puse ceașca la loc.

- Hai, spune!

- Da... Da... Spune odată! interveni și Janete.

- De o fată, bineînțeles, care e foarte drăguță. Cred că și ea mă place.

- Cine să te placă pe tine, un înfumurat?!

- Azi am văzut-o pentru prima dată, continuă Roberto fără a băga în seamă remarca Lolei.

- Azi ai văzut-o pentru prima dată și tot azi te-ai îndrăgostit de ea. Dar asta se cheamă dragostze la prima vedere.

- Ce frumos! spuse Janete ca pentru ea, visătoare.

- Și cum o cheamă?

- Soledad.

- Soledad, repetă Janete ca un ecou. Povestește-ne totul cu lux de amănunte.

- Bine. Ascultați cum a fost... și Roberto le povesti ceea ce noi știm deja.

- Și când te mai întâlnești cu ea? îl întrebă Janete când își mai reveni din visare.

- Nu știu.

- Nu v-ați dat întâlnire!?

- Nu.

- Prostule! Răbufni Lola. Să nu vă dați întâlnire... auzi idioțenie!... Să întâlnească o fată, să se îndrăgostească de ea și să nu-i dea întâlnire... Cum o vei mai vedea?

- Nu știu, dar sunt sigur că o voi mai vedea. Acum vă las. Mulțumesc pentru cafea! Noapte bună!

- Să o visezi! strigă Janete în timp ce acesta ieși pe ușă.

- Așa voi face.