poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-01-01 | |
- Căpitane, corabia se scufundă! Sunt oameni pe vas, căpitane. Viețile lor...răspundem pentru viețile lor.
- Nu se scufundă, Martin. E doar împinsă de cei nerăzbunați sau născuți morți și se clatină din cauza fragilității oaselor. Ei plimbă corabia spre târziu și în târziu nu este început. Ne-a trecut timpul, Martin. Clepsidra s-a golit ușor. Corabia nu ne mai aparține. - Dar, căpitane, oamenii... dă ordin să ridice pânzele! - Liniștește-te, Martin! Privește cerul! Lumina cade peste noi, îți luminează chipul, luminează corabia, o face să strălucească și totuși...răcoarea aceasta. Norii s-au aplecat. E semnul amăgirii. - Iarna e cel mai nenorocit anotimp, știi? spuse marinarul privind în gol. Iarna se scufundă corăbiile...pe rând, una câte una. Și acum e toamnă, atât de calmă. E liniștea ce precede furtuna. Mă întreb: oare câte ierni vor mai trece până se va scufunda și corabia mea? Cineva mi-a promis că o să fie sub pătura mării, la umbra algelor și va avea grijă de visele mele, nu le va arunca. -Așa o să fie, Martin. Sunt drumuri care duc spre nicăieri. Nu te speria! Aprindeți luminile! - Nu înțelegi! Parte din ele le-am primit. Cineva o să aibă grijă de ele. Sunt nefericit. O ființă urâtă care stă cuibărită sub imensitatea apei le va avea și e singura care le va păstra, deși nu-i folosesc. O ființă pe care am văzut-o o singură dată, dar suntem pe mare și e toamnă. Să pornim, căpitane! Lumina de toamnă e prea blândă pentru a-mi întări convingerile. Să pornim, dar! - Mă tem că este imposibil, domnule, zise o voce din umbră- vocea neputinței căpitanului. Automat repetă și acesta: "Mă tem că este imposibil". Replica a fost urmată de o perioadă de liniște. Fusese nevoie de ea pentru a găsi explicația faptului neîmplinit. Marinarul fixă preț de câteva secunde cerul, apoi cu un gest grăbit al mâinii adăugă: - E cer de toamnă și un singur nor. Parcă ar fi o barcă pe apele vaporoase ale cerului. O vreau. Să mi-o aducă cineva! Nu e nimeni în stare să îmi aducă vasul acela? Repede! Alergați! O să-l pierdeți! Dar, ca orice lucru pe care îl vezi altfel decât este, a venit singur. - Un fluture, căpitane, mi-a vorbit din partea ființei de sub apă. Mi-a spus că m-a visat dormind și că nu trebuie să-mi fac griji. "Ești la fel de frumos" mi-a zis glasul răgușit și s-a făcut nevăzut. Barca plutește iar pe apele nedefinitului. Dar de ce să plutească? Pe cine, unde să ducă? - Pe pasageri îi duce în locuințele morților, răspunse căpitanul. - Aș vrea să știu dacă voi regăsi vreodată ce am pierdut. Aș vrea... - Sunt pânze multe, Martin. Multe corăbii ale căror pânze flutură în bătaia vântului, sunt pânzele corăbiilor înecate de iarnă. Sunt prea multe și atârnă greu de scoarța conștiinței. Crescuseră nopțile, se răciseră. Marea era în sfârșit liniștită și pustie și îmbrăcată în rochie de mireasă. Sub fâșia de apă sărată, din nisipul rece ieșiseră două mâini subțiri ca două lebede. - Micuțele mele, de când vă așteptam... Apropiați-vă! Apropiați-vă!
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate