Într-un loc de pe bătrâna planetă, Dobrogea, litoralul este ca un miez de pâine neagră, abia scoasă dintr-un cuptor țărănesc. Cine n-a văzut aburii de ceață venind din Marea Neagră, în șuvoaie dense, oprind și ninsorile deasupra Sulinei, Sfântului-Gheorghe, Corbului, Năvodarilor, Constanței, Mangaliei și Limanului, n-are conturată o imagine a fantasticului. Poate, în schimb, s-a uitat vreodată cum fac scufundări pe la Cazino noii argonauți. E vorba, desigur, de scafandri. Să le urmărești traseul subacvatic, numai de la bulele de oxigen, care ies ca din balenele adâncurilor oceanice, la fiecare zece secunde, nu-i un privilegiu, ci o datorie și o provocare. Mulți ar vrea atunci, nu doar să încerce să facă scufundări, ci să răzbată sute de mile prin adâncuri până la Istanbul, Odessa, Yalta și țărmurile înalte ale Georgiei sau Turciei.
De pe faleza plăjii Modern, Marea Neagră, răzvrătita noastră vecină, li s-a arătat multor oameni într-o a patra dimensiune.
Este suficient s-o urmărești pe viu, ziua. Cu valuri înspumate, trasând geometrii mai înalte, cu salturi peste diguri și plonjări pe nisip. O dată-n viață, tot trupul masculin va avea apoi o revelație. Pentru noaptea ei sfântă, Neagra ți se-arată sub trupul alb și părul prelins în valuri al unei tinere zâmbitoare. Fie șatenă, fie blondă, fie brunetă. Sunt mulți adolescenți sau tineri la vârsta majoratului care au avut prima poluție în somn după ce au văzut-o pe Neagra în convulsiile viclene ale dansului și vocii ei puternice. De aceea corporalitatea ei, din visurile noastre fantastice, este dată de-un pământ negru al ei, încă neajuns de nimeni, din prima vârstă a epocii fierului. Atlanții au fost fii ei, de-alde Negrea, Negrilă, Negruți (Negruzzi), (Costache, Elena)Negri, Laie-Bucălaie, Bucuri, Negru-Vodă cruciat, Ioni Caraioni, Ioni (Ioniță) Caloieni, Cernavoievozi, Caraormani, caraghiozii bâlciurilor, iarmaroacelor și caraghioșii politicieni de azi. Păi cum credeți că i s-a dus vestea că-i Neagră, în greaca veche - forma comună, koiné -, în tracă?! Ca să fie înduplecată, i s-a zis numai de către corăbierii lăsați în urmă de Argonauți, Pontul Euxin. Nava Argo plutește în miezul corpului Negrei, intră în pâinea ei fierbinte – cum s-ar zice atunci când îți găsești locul de muncă mult așteptat. Limba română a creat pentru verbul “a(-l) munci” (cu obiect verbal pacient masculin) o triadă superbă, un cvartet chiar, de sensuri figurate. Îl muncesc gândurile – auzim frecvent. Îl vor tot munci remușcările!... L-a muncit până în zori... (no comment). Muncit de imaginația sa, românul se trezește deja epuizat. Și nu știe că Neagra este de fapt alt pământ, alt orizont neliniar, imprevizibil, un corp astral și teluric în același timp, o dorință și cineva apropiat pentru el. Neagra poate fi însăși prietena sa. Ori familia. Ori serviciul. Nu știe ce-i, dar noaptea îi place să fie acaparat, îmbrățișat, s-o muncească și el din răsputeri.
Probabil așa am învățat noi arta compromisului de peste zi: tânjind după Neagra onirică, după acest ideal (neo)platonic – pentru că majoritatea oamenilor rămân totuși niște idealiști, gnostici, chiar dacă se poartă pragmatic și materialist-dialectic, cu sau fără niciun Dumnezeu.
A crede că Neagra ar fi concomitent pământ, specie umană și ființă, a crede că visele vin de la Neagra noastră orientată sau dispre Centrul și Sudul Asiei este de fapt, să recunoaștem, ipoteza lui Mircea Eliade, din interviul acordat spre sfârșitul vieții lui Paul Barbăneagră.
În visul nopții trecute se făcea așa. Eram pe malul Mării Negre. Pe faleza de la plaja Modern – un loc inițiatic mai important decât Câmpiile Eleuzine, pentru că înmagazinează la un loc aspirațiile sciților, tracilor, grecilor, perșilor lui Darius, goților, romanilor, vandalilor, bulgarilor, fino-ungricilor, hunilor, turcilor, rușilor, nemților, americanilor. Încremenisem de frig. Parcă mă deocheaseră atâția vizitatori ai Măritei Negre. Răsucindu-mi degetele în palmă, de atâtea degerături, mi-au căzut ambele palme, drept în buzunare, ca să se mai încălzească... Am vrut să-mi pun la loc palma – la mâna stângă. Dar, mi-a venit mai lesne la mână palma dreaptă. Mă uit atent – degetul mare îmi stă cocoțat peste celelalte, când el ar fi trebuit să se aplece spre pământ. Între timp lipisem palma stângă la încheietura mâinii drepte. Dau s-o dezlipesc. Nu se mai poate, frate! Îmi dă sângele, din cartilagii moi, elastice însă care se uniseră în câteva clipe, exact ca într-o metalotermie obținută criogenic. Ce contează! Poate așa arătau Argonauții ori Atlanții. Lasă, că nu-i rău, dacă mă gândesc mai bine... Arăt și eu mai special, ca Patrick Duffy jucând pe protagonistul din serialul “Omul din Atlantis” – știți ăla întrerupt după câteva episoade de către Răposatu’ tov. “și prétin”.
Mă uit apoi în jur. Ce-mi văd ochii ? Doi pictori amatori sau profesioniști, pe faleză, întinși cu pasiune pe ciment, de parcă stăteau de post, lângă mitraliere. Numai că pictau pe niște planșe format A3 sau A2. O pictau pe Mărita Neagra. Juisau de-atâta pictat, uitându-se lung după ea. Iar ea, Mărita de ea mi se păru că transcende în mod firesc. Dintr-o dată ea era deja continuarea falezei de la Modern, urcase cele o sută și ceva de trepte ale scărilor de ciment. Mărita Neagră era înghețată, însă cu zăpadă, iar în zare, de-un albastru voronețean, precum se vede Athosul de pe Munții Olimp, la cabana Stavros, dacă ați fost vreodată pe o zi senină, sub Mitikas. Impulsul meu imediat a fost să-mi iau, dacă nu șevaletul, măcar un bloc cu planșe, culorile tempera, apă fierbinte în pahar, pensule cu păr natural și să ocup repede un loc strategic lângă ceilalți doi bărbați.