„Cine a citit scrierile lui E. Gârleanu fie l-a acuzat de infantilism, fie l-a bănuit de prea mult simbolism. Eu cred, în schimb, că a probat o exemplară capacitate de a reda, în descrierile sale cu povești moralizatoare, inserate pe alocuri cu doze de umor, sentimentul purității. Sentiment care s-a atrofiat în noi, până la cicatrizare nudă. Cine ar petrece, azi, de pildă, ore în șir să privească suișul unei banale vietăți care escaladează voinicește lujerul ademenitor al unui crin, pentru a descoperi în paharul său nestemat contopirea cu bulgărele de aur? Acest micro-spectacol al naturii pare mai degrabă o poveste moralizatoare despre dorința de a cunoaște și despre ambiția de fier care asigură reușita în viață. Sau mai are vreun gust plăcerea de a privi din înălțimi, adăpostit de umbra nucului, spectacolul terestru al dimineții? Fiecare epocă își are plăcerile ei. Azi, spectacolele naturii par multora cel puțin desuete.” - citești pe blogul unei anonime.
Sămănătorismul e încă viu? De unde cade această mirare? Când poveștile noastre trebuie să se plieze pe rigorile discursului modern, înțesat de neologisme – mă rog, e și metoda asta un bun stimulent al vocabularului, căci îndată mi te repezi la notebook, tastezi dex-online și vezi ce-nseamnă. Oricum, poate fi reprobabil în opinia altora, concepția ta e avangardistă.
Pe vremuri, îți făceai un obicei din a încurca lumea în încurucișări de cuvinte, azi e puțin mai greu să ții pasul cu moda. Dar nimic nu face cât orgoliul tău atunci când ți se spune că, pentru a-ți descifra câteva propoziții, bietul cititor șade cu dicționarul în poală. De așa manieră fiind lucrurile, te-ai apucat de citit proză japoneză modernă (e ultima fitză în materie de lecturi, sic!).
Deții și un blog, unde critici cu asprime tot ce înseamnă scriitură românească, pentru că, de! – la nasul tău fin de europenistă, îți pute romanul românesc, nemaivorbind de nuvelă. Eminescu e un mare fâs, nici nu s-a auzit de el prin Europa. Acum, Marin Preda, Camil Petrescu nici nu se mai pun, de ei oricum n-a auzit nimeni. Câte ceva ai aflat în ultima decadă despre Cărtărescu (începe să fie gustat prin târg), dar de pe google.
Odată, în tren, mergând spre București la cls. I, ai dat peste o colegă de compartiment nesănătoasă. Firește că tu ai adus vorba despre lectură, căci e e mai minunat decât să fii o domniță frumoasă și deșteaptă, pe deasupra, adică citită. Nu, nu de alții, căci te-ai declarat greu de descifrat. Cu desaga plină de cărți și cu poze pe Black Berry cu biblioteca special amenajată în piele roșie. Deci, iar ți-ai pierdut firul! – erai în tren și domnița vecină a îndrăznit să-și exprime gustul pentru Tolstoi. Ai înghițit gălușca, pentru că uneori e cool și să ai fler, mărturisind că timpul fizic nu-ți permite să mai studiezi cărțile antice. Te axezi pe cultura mai apropiată zilelor noastre și, la drept vorbind, rușii nu-ți sunt pe plac. Digeri mult mai rapid o carte subțire., decât mii de pagini încâlcite. Asta e: îți plac esnțele tari!
Tacticoasă de felul tău, înșirui pe blog nume de scriitori debutanți, necunoscuți, pentru a stârni indignarea prostimii – de unde o fi știind fata asta așa multe? Ia te uite! Eu sunt în urmă cu evenimentele – da, așa o reacție pui în mișcarea personagiilor tale imaginare. Deseară am să scriu ceva trăznet pe blog, găsesc eu un titlu de genul unei combinații neașteptate, inedite de cuvinte, căci te pricepi la astfel de asocieri. Nu sunt prea fudulă de felul meu, însă ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place, iar parafraza ta mai adaogă neaoș epitetul „inteligent”. Și-mi șade bine astfel!