Iubirea unui adio (A Dieu)

Liana, am prea multe de spus! Sunt mai împlinit, datorită ție. Am puterea și să râd, dacă tot mă sfâșii. Această șansă este una inumană, dar și angelică. Oi fi mai apropiat de sufletul animalelor domestice, care se exteriorizează ușor. Sau al cerbilor, cailor, măgarilor, bivolilor.
Doar acestea pot să facă trecerea ca mine. De la un obstacol la altul, trecând în goană peste-atâtea.
- Te simți părăsit, delirezi, Dragoș! Puterea dragostei înseamnă mult mai multe. În primul rând, să nu-ți jignești prietena, spunându-i “adio”.
Liana, regret foarte tare că te-am rănit. Credeam infantil că o tresărire bruscă a propriului orgoliu putea, de fapt, să dezechilibreze jocul de domino al aparențelor. Pentru că nu mai aveam răbdare, ți-am scris acel s.m.s., în care îți transmiteam că “n-o să fiu decât cum mă vezi și cum te văd. Adio!” Intenționasem să nu vorbesc la telefon cu tine în acea seară. Într-un s.m.s. anterior îți explicasem de ce: “Mi-am scos o măsea de minte, ca să mă doară că n-am putut să-l însoțesc și eu pe M. M. pe ultimul drum. Sunt decăzut din drepturile de a-l petrece acolo unde se duce. Nu-mi telefona, pentru că... Sângerez realmente cu mintea.” (08-12-2009; h. 19:05).
- Nu-mi aminti. Chiar nu mai doresc să știu nimic. Þi-am mărturisit, când m-ai rugat să-ți spun, că țin la tine. M-ai dezamăgit. Și nu o dată... Poate crezi că nu te-nțelege nimeni. De ce n-arăți cu adevărat ce-i în tine?
Liana, Liana ! Mă înfior numai când mă gândesc la faptul că e posibil să te fi pierdut de tot… Mai te strig Liana, pentru că mi-ai permis. Liana dansează. Liana surâde. Liana cântă pe strada Ștefan cel Mare. Un cântec tradițional. Știut de mult. Cu o voce superbă. Pentru care eu, eu, eu… ce-am făcut ?!
Da, chiar eu ți-am răspuns printr-un refuz atunci. Nu mai puteam îndura. Adevărul este că m-am autosugestionat ca un prost. Așa mă programez eu. Ca un ceas elvețian: să facă una-alta... Vina mea e vina fiecărui ins tarat (și târât) în mileniul acesta haotic. Aș vrea să trec peste multe. Dialogul mi se fragmentează mereu. Nu pot să mai suport vâzându-l cum se lungește inutil, în loc să mă apropie de tine – măcar în postura de prieten... Tu îmi lipsești, Liana. Iar mediul pe care-l familiarizai cu mine, în zilele de noiembrie și decembrie, brusc începe să mă copleșească, să mă doboare. S-a făcut în lume mult mai rece. Pentru că mă faci să cred că am dat cu piciorul în norocul meu. Am făcut-o de oaie!
- Răspunzi întotdeauna de fapte, pentru cuvinte și gânduri. Dragoș, te-ascult pentru ceea ce ai să-mi spui, concret, că te-a bulversat atunci.
Iubirea-mi dă orice, Liana, dar îmi și poate lua. M-am temut. Delirul fricii conjuncturale era agravat de toată nedreptatea cultural-politică. Însă nu contează aceste aspecte, în fața jignirii pe care mi-am făcut-o singur!
Au trecut multe nopți, nouă de-atunci; și numai în ultima n-am mai putut adormi decât după ora două. Am dormit noapte de noapte precum vitele, trezindu-mă din când în când. Mugeam în interior. Îmi dădeam picioare-n fund. Pentru că, totuși, am rămas om și după despărțirea de tine. Mi-aș fi smuls perii bărbii iarăși lăsate să crească, mușcându-mă de obraji – dacă puteam! Să nu râzi, te rog, de comportarea mea ciudată, deoarece asta mă rănește cel mai mult...
De obicei muncesc, citesc, scriu. Îi antrenez pe unii să gândească. Sunt un ins obișnuit. Mă port după cum se cuvine. Când iubesc, mă rețin s-arăt câte NU aș face pentru tine, Liana. Nu te-aș răni niciodată – ți-am promis atunci, la City Moll.
- Și tocmai asta ai făcut!
Îți rămân, Liana, dator vândut cu o nouă iubire – nicidecum platonică. Îți rămân dator cu o iubire în absolut. În clipa când scriam cele patru litere ale vorbei grele “adio” mi-am asumat clar această îndatorire. Pot să-mi explic mai bine cât valorezi tu pentru mine. Am vrut să te văd în fundalul mării luminate de soare, însă nu mi-am dat silința nici să te fotografiez cu mobilul. Chipul schițat atunci, pe când vorbeam pe fix acasă, nu seamănă cu fața ta atât de tandră și hotărâtă în același timp.
- Promiteai că o să mă pictezi !
Da, și am pictat multe planșe, în toate nuanțele de culori. Cu alte subiecte, din păcate, că-mi trebuiau la serviciu. Nu pot să mă apropii de chipul tău. De fapt doar am exersat, pentru că n-am prea pictat în acuarele tempera până acum.
Am vrut să petrec cu tine serbările Crăciunului, ziua următoare, și următoare, și următoare.
Mi-am confiscat, dintr-o nebunie, această șansă, zicându-mi că-mi permiteam prea multe, că eu nu sunt de nasul tău. Știu că poți riposta, pentru că prin niciun gest sau cuvânt nu-mi lăsai de bănuit acest lucru.
Sunt prea modest, Liana, prea asaltat de chestii mizere, de obligații, de rutină ca să cred într-o schimbare deplină a mea. Forța de vindecare nu-mi lipsește – după cum ai observat și tu, Liana ! Ca să fiu sincer-sincer, și tu, draga mea prietenă, m-ai programat un pic prea mult în ultimul weekend trăit alături, ca frații. Mi-ai zis să scriu, de urgență, un articol sub forma unui ultim omagiu. Eu l-am scris cum l-am scris. Nu contează că-i bun sau prost. Cel vizat în el chiar merită, merită, merită un rechizitoriu! Apoi m-ai montat să plec la București. În lunea neagră, pe 7 decembrie. Îndolierea națională m-a buversat, și pentru a doua zi. Unii din tren jubilau ca la meciurile naționalei (se spune că dacă o încep de lunea, așa o vor tot ține...), când au aflat cine-i în fruntea țării.
Am citit în “Observator cultural” ce s-a întâmplat în breasla condusă de Nichipercea. Profesorul meu a avut mai multe intervenții. Sarcasmul său l-a făcut de tot râsul pe Nichipercea. Acesta din urmă a fost reales cu majoritate de voturi, din lipsă de contracandidați de marcă, dar e foarte nedorit. S-au ridicat și alte voci acuzatoare. Ce motive puerile ne oferă Nichipercea – când e acuzat unanim de mic despotism și “băsesciadă” culturală! În virtutea funcției sale, pe care o exercită din Capitala europeană a fraudei de pe 6 decembrie 2009, nu-l lasă pe singurul nostru dizident anticeaușist, P. G., să calce deloc prin sediile propriei sale bresle, de parcă ar fi moșia lui taică-su! Cică și el ar fi avut de pătimit pe vremea lui Dej și Ceaușescu – din cauză că-l trăgea în jos trecutul tatălui său încă verde-n pământ! Însă cine-l tragea în sus, ca să publice împreună cu D. M. prin 1966 un volum de critică atât de tributar regimului dictatorial? Cât despre M. M., cel puțin s-a războit cu el după revoluție și l-a dovedit. Încă nu se vede. Dar se va vedea.
Acest Nichipercea a pierdut mereu teren – sub raport axiologic, nu și pragmatic, că-i cel mai iscusit sforar ori șmenar. Cărțile publicate și-n ultima vreme de către Nichipercea vor fi declarate, după moartea sa, cărți de-o prostie fenomenală; pozițiile sale vis-à-vis de Gellu Naum, Virgil Teodorescu, de toți avangardiștii, albatrosiștii, echinoxiștii, neoexpresioniștii, șaptezeciștii – la fel! Îi vor rămâne unele merite că a fost un redutabil critic al prozei noastre și mai puțin în genul memorialistic. Atât. Nu el i-a propulsat pe optzeciști, ci Ovid.S. C. și M. M., dar le-a furat după 1990 aceste merite indiscutabile, ba chiar și aparatul critic. Chiar și-n critica poeziei și dramaturgiei, în publicistica sa de peste cincizeci de ani și îndeosebi prin istoria întregii literaturi, Nichipercea a gafat impardonabil. O istorie falsă a literaturii contemporane – inclusă ca un segment netangențial în cea din ultimele patru sute de ani – a stârnit o groază de reacții în lumea literară, pe tot parcursul anului 2009. I-ar trebui lui Nichipercea două-trei vieți să repare toate inexactitățile și gafele din istoria sa critico-acidă. Sare, din bună știință dar și din amnezia sa explicabilă, peste nume, personalități, documente. Cu un cinism de speriat modifică, înjură, bălăcărește pe scriitori. La tot pasul, din istoria scumpă de câteva sute de roni, izvorăsc dezacorduri, tâmpenii semantice, greșeli morfo-sintactice, de logică. Ce să mai vorbim de conținutul care este o continuă răfuială cu nulitatea receptării sale literare. Citindu-l, tinerele generații vor fi înșelate, trase în piept, păcălite. Vor crede că în secolul XX noi n-am contat pe plan poetic, critic, ci numai așa, prin proză și geniul lui Nichipercea sau cel din șleahta sa tot mai mare și mai mare.
Pericolul manelizării literaturii și criticii noastre a venit, vine și va veni în special de la Nichiperci, Grinch Negri, Cărțulești, lilieci-ilici lenini, v(en)inuri peline, doine-jeliri ș.a.m.d.
Ceea ce n-ai vrea să fac eu este să-i dau de gol, contraatacând. Prea multe nedreptăți fac, de-i ostracizează pe nu știu câți scriitori din literatură. Moartea literaturii – pe care o celebrează chiar ei, susținuți și de câteva filiale din țară – este epocală! În nicio țară de pe Glob nu se petrece așa ceva ca la noi, de când Nichipercea a fost propulsat la șefia unor foruri culturale strategice. Marele sale apetit pentru scandal a ieșit cel mai mult la iveală între 1998 și momentul actual. Pare că a început să bată diplomatic în retragere... Precum Ceaușescu acum douăzeci de ani. Dar să fugă odată de-aici, să ne lase. Dacă are un supleant, de ce nu-l lasă pe el la șefia breslei ?
- Nu te mai pot urmări, Dragoș. Ce legătură au toate astea cu hotărârea ta de a-mi scrie scurt pe s.m.s. acel adio ?
Aparent, n-are nicio legătură. Greșesc pentru că pun suflet prea mult. Aș vrea să se schimbe multe, deodată.
Liana, în alte vremuri, chiar și-acum câțiva ani, nu mi-aș fi permis să am astfel de reacții. Nici să scriu un articol polemic când a decedat Profesorul. Dar am urmat mai mult exemplul lui Mihail Sebastian. Nu pe cel al emulației lui Eliade. Eu n-afirm deloc faptul că Profesorul meu este un geniu al polemicii, după modelul lui Nae Ionescu în perioada interbelică. În primul rând Profesorul meu și al multora din ultimele două-trei generații nu s-a băgat în politică. Ba dimpotrivă, i-a amendat prin scris și verde-fățiș pe toți aventurierii, mai ales de după 1990.
Ralierea multora împotriva sa se transformă, acum, pentru că nu mai e printre noi, într-o ușurare, într-un dar de Anul Nou. Să le fie de bine – zic eu, precum un colindător… Să le fie numai de bine. Chiar dacă nu văd răul produs prin împotrivirile de gașcă sau individuale la schimbările de sens.
Aproape nimeni n-a sesizat că temperamentul Profesorului M.M. a fost unul spartan, însă și cel al unui Nathan Înțeleptul. Faptul că în ultimul an lucra și la niște noi scrieri dramatice, mă face să-l compar cu Lessing, Eminescu, Benjamin Fundoianu, Mihail Sebastian sau Ion Caraion – în condițiile în care și moartea sa prin anevrism a fost una provocată, un atac psihotronic de proporții, regizat cu măiestrie.
Când mă apucasem de alcătuit această scrisoare, draga mea Liana, voiam să mă confesez adânc. Știu că Profesorul a greșit, neapucând decât să-mi acorde o încredere pentru planuri de viitor cu mine, că n-a mai putut să-mi scoată un volum de poezii, intitulat de mine JURNALUL POEZIUBIRII (poeme scrise exclusiv în 2008). A văzut că poate să-mi dea orice sarcină, că numai eu aș putea să-i înțeleg misiunea lui pe pământ. Nu puteam să-i refuz nici mapele care m-așteaptă să le răsfoiesc, pentru a-i înțelege mai bine viața. A presimțit dinainte c-o să moară, că timpul se-ascunde tot mai mult de trupul său, că se simte clătinat de izbitura pescadoarelor de mare tonaj, că se va prăbuși în ocean ca de pe un înalt ghețar al Polului Sud.
- Acum îl idolatrizezi. Te știam mai realist. Dacă s-a comportat așa de onest, până la urmă, cu toți cunoscuții săi, de ce crezi că a murit nefericit?
Liana, dar era dreptul său! A murit titanic. Sau pe nesimțite. A murit într-un for al artelor și al cărții scrise. La noi, cel puțin, este pentru prima dată când și un scriitor moare pe scenă. Ori imediat după ce alții trag repede cortina. Decesul a survenit după patru zile, după atacul ce-a avut loc luni seară, în direct, la “Jurnal culural”. Bomba explodează cu întârziere.
Ai tot dreptul și tu, Liana, să te îndoiești de intențiile bune pe care le-a manifestat, față de fiecare om. Profesorul, cât a fost în viață nu prea iubea pe toată lumea. Mulți s-au simțit strânși cu ușa, au urlat, l-au atacat. Uza deseori de procedee cam neortodoxe pentru a face o idee să triumfe. Se purta ca un rozacrucian autentic, după cum mărturistește chiar el la începutul JURNALULUI LUI DRACULA. A propos, Brad Pitt se pregătește să joace în filmul VLAD, acum, în România. Cel mai bun scenariu al viitorului film nu poate fi decât cel al lui M. M., după care s-a luat în 2008 și Alexander Hausvater.
Iubesc, ai dreptate, Liana! Iubesc viața, iubesc șansa, iubesc tinerețea. Te iubesc, după despărțire, pe tine mai mult ca oricând. Te iubesc fără nădejede, sisific. Te iubesc nerealist. Puțin suprarealist. Te iubesc la fel cum a iubit Esenin.
N-am să mai iubesc pe nimeni.
Iată ce mă silești să fac.
Toamna-n care ne-am întâlnit nu se va sfârși.
Cel care ne-a unit s-a dus.
Și mi se părea un Rabindranath Tagore.
El îți așezase, -n fața mea, ghirlanda.
N-o arunca, iubito, pe câmpul lui cel sfânt!

Să nu acuzăm chiar pe nimeni, în schimb, că ar fi vinovat sau dezaxat. Oamenii dintotdeauna își urmăresc interesele. Se gudură cum pot, ca să trăiască bine... Ling portretul Cârmaciului. În timp ce-l scuipă. Mulți suntem bravi soldați Sweik. Mulți am ajuns oameni fără însușiri (Robert Musil) – roboți îndoctrinați cu te miri ce. Am sperat și încă mai cred că Dumnezeu își va întoarce fața spre noi – bine le mai zicea Emil Cioran în exil. M. M. a adoptat mai mult poziția metafizică, dubitativă și maieutică prin excelență a lui Eugen Ionescu. Centenarele criterioniștilor încă se țin lanț... Măcar de-am învăța câte ceva din greșelile și marile acte de curaj ale trecutului!
Azi noapte am avut un vis ciudat. Venisem într-o vizită la cineva. Eram uluit de vechimea apartamentului. În mijlocul Constanței știam că sunt numai blocuri ridicate în ultimele decenii. Când m-am uitat pe fereastră, ce să vezi? Eram pe la un etaj opt-nouă al unui bloc interbelic, exact ca în Centrul Bucureștiului. Oricărei femei și oricărui bărbat i-ar fi fost frică să se-aplece măcar cu pieptul în jos, pentru că și ferestrele erau înalte, boltite. Și vedeam jos șoseaua Ștefan cel Mare.
Asta e tot. Deși apartamentul era plin de cărți și de tablouri, exact ca al profesorului meu din București, locatara era o persoană oarecare, ce mă invitase să-i fac o vizită.
Tentația aruncării în zbor și privirea abisului – pe care le metaforiza Cioran eseistul – nu i-au lipsit nici lui M. M., care fusese prețuit și de Cioran, și de Noica, și de Eliade, dar și de Ion Caraion, ultimele mari minți românești plecate aproape împreună. Corespondența cu ei, discuțiile pe care le purta în țară și-n Occident sunt o dovadă irefutabilă că M. M. a fost și el din sămânța de uriași a Oanei (oazei de spiritualitate a României).

Te iubesc, Liana, te iubesc infinit și când mă-ndemni să uit, să nu mai disper, să-mi văd propriul interes.
Eu rămân credincios celei care mă merită. Dacă nu mă ierți pentru cuvântul spus în ziua înmormântării Profesorului, la care am lipsit din motive binecuvântate, precum știi, îți garantez că oricum, numai tu singură, Liana, o să-mi rămâi iubită! Depărtarea ta mă va sfâșia încetul cu încetul, ani de ani.