---Ura Crăciunul din toate puterile, iar puterile lui erau nelimitate. Crin Sonic avea paisprezece ani și mama lui îi spusese asta cu două zile în urmă: Crin, puterile tale sunt nelimitate! Eh, atunci de ce nu putea să facă nesuferitul ăla de Crăciun (auzi nume!) să treacă naibii mai repede?---

Am impresia că eu n-o s-o mai văd pe Roana decât înaintea morții mele. Oftez cu ciudă și îmi imaginez că pot să zbor. În fond și la urma urmei, că tata zice așa tot timpul și vecinii cred despre el că e tare inteligent (asta când e de față, când nu… eu nu înjur așa că nu vă pot spune ce zic), cred că aș putea s-o fac și pe asta. O aud din camera ei pe Makenzie strigând că-i e foame. Nu pricep de ce mama o mai ține pe lângă casă, am slăbit vreo zece kile de când stă la noi nenorocita aia.

Crin (nici o legătură cu –cenzurat- din PNL) ieși din casă și clipind des își imagină că sărbătoarea trecuse, că era vară și că era îmbrăcat cu pantalonii lui preferați cei verzi. O minge nouă n-ar strica nici ea. Strânse pleoapele cât putu și când deschise ochii rămase pironit în mijlocul deșertului. Da, deșertului. Nici urmă de strada lui preferată pe care crescuse de paisprezece ani. Nici vorbă de prietenii lui care-l așteptau fumând după casa Chiorului. Nimic din toate astea. Doar deșert, adică nisip, nisip, și iar nisip.

Oare dacă o strig pe mama, mă aude? Ce prost sunt. Cum să mă audă? Doar ea n-a fost niciodată în deșert. Cred că m-au răpit extratereștrii, au făcut experimente pe mine, și apoi, nemaiștiind de unde m-au furat, m-au aruncat aici. Ce extratereștrii tâmpiți!

Un vânt fierbinte îi astupă nasul ochii și gura de nisip, care era și mai arzător. Nici o urmă de distracție. Gluma și curiozitatea se topiră și băiatul nu dorea decât să ajungă înapoi acasă. Deodată Crăciunul, cu toate prăjiturile lui care nu erau bune, cu toate cadourile frumoase pe care le primeau întotdeauna alții, suna mai ademenitor ca orice.

Îmi închid ochii și clipesc des și repede ca mai înainte. Îi deschid și privesc în jur… Uraaa! Știam eu că a fost doar o imaginație! Alerg pe scările casei și observ cu uimire că picioarele mele sunt mai lungi, că brațele mele sunt mai puternice, corpul meu nu mai e același. Sunt mare! Oare când am crescut? Nuuuuuu! E doar o altă imaginație! Nu sunt acasă! Vreau acasă, vreau să stau cu…

Se opri pentru că o fată îl privea cu ochii mari din cadrul unei uși care tocmai se deschise. Era blondă, avea ochii mari și verzi și buclele ondulate îi încadrau chipul angelic. Să tot fi avut vreo șase ani, că atâția avea și Makenzie și fetița asta era cam la fel de înaltă.
- Tu cine ești? Îl întrebă fata pironindu-l cu smaraldul viu din irișii ei.
- Eu? Se asigură că întradevăr copilul îi vorbea înainte de ai răspunde. Eu sunt Crin.
- Și pe tatăl meu îl cheamă Crin, vreți să-l chem?
- Cum?? Nu, nu-l chema!
- Dar mă pune să-l ajut să facem bradu’ că-i seara de Crăciun, da’ mie nu-mi place Crăciunu’ și nu știu cum să fac ca să fug de aicea…

Clipesc din nou și mă trezesc în camera mea, în patul meu. Makenzie e suită pe mine și mă trage cu simț de păr.
- Crin! Crin! Trezește-te că vine mami să ne pună să să o ajutăm să facă pomu’ și mie nu-mi pace Căciunuuuu….
Imi iau sora în brațe și cobor gândindu-mă că mai bine mă lăsau extratereștrii ăia acolo în deșert. Măcar puteam să dorm….