Am fost foarte surprinsă cînd am primit invitația la Balul Rozelor, care se ținea în fiecare an la sfîrșitul verii în reședința Regentului. Stăteam ținînd în mînă cartonul inscripționat cu filigran aurit, purta semnătura olografă a înaltului personaj și mă întrebam ce făcusem să merit o atît de expresă onoare. Primul impuls a fost să nu dau curs invitației, eram încă în perioada anului de doliu și pe deasupra îmi planificasem o vizită la SânMihai, unde aveam niște probleme urgente legate de moștenire.
Între timp sosi Eleonora, și bineînțeles, aflînd că nu aveam de gînd să mă duc la bal, a sărit cu argumente tactice, aceleași pe care mi le repetă într-una de șase luni încoace: că sunt încă tînără, că am datoria să îmi refac viața, că oricît l-aș fi iubit pe Emil trebuie să uit tragicul eveniment și să ies din casă.
Am cedat din curiozitate, nu fusesem niciodată la un astfel de bal, eram doar văduva insignifiantă a unui locotenent de husari, nici suficient de bogată , nici destul de vestită ca să merit interesul lumii mondene. Împreună cu prietena mea, care frecventa înalta societate și cunoștea ceremonialul desfășurat la astfel de ocazii, am ales modelul rochiei potrivite cu talia și situația mea. Interesul ei vis-à-vis de participarea mea la bal nu era complet dezinteresat, pentru că optasem, așa cum specifica invitația, să mă însoțească.
Am cumpărat șase coți de tafta grena, țesută din mătase lioneză din care Greta , croitoreasa Norei, mi-a croit o rochie simplă, cu jupa amplă, en cloche, dar strînsă pe talie cu nasturi mici și deși de mărgean. Decolteul și manșetele erau garnisite cu o broderie fină, bordo intens, care costase cît tot restul rochiei, dar eram mulțumită, îmi punea în valoare tenul și statura. Nora și-a comandat o rochie mult mai extravagantă, din crépe de chine, aurie, cu volane mari, foarte la modă acum, pusă pe o crinolină, iar un corset complicat din piele întrețesut cu fire de oțel îi strîngea talia, evidențiindu-i bustul generos.
În dimineața balului ne-am pierdut amîndouă vremea cu ultimele amănunte ale ținutei.
Mi-am aranjat părul într-o coafură simplă, cu un coc împletit la ceafă, dar pentru că nu puteam să mă duc ca o cenușăreasă, mi-am pus colierul de rubine, pe care-l aveam de la bunica. Nu am folosit farduri, decît o mică umbră de brun sidefat pe pleoape și m-am parfumat discret cu eau de reigne d’ Hongrie, preparată după o rețetă străveche de domnul Putyera în apoteca sa.
Trăsura comandată a sosit pe la șase și conform etichetei, am ajuns la palat cu o întîrziere de o oră.
Prima surpriză a fost să-l întîlnesc chiar pe scări pe Egon, înconjurat de cîțiva tineri ofițeri și un stol de domnișoare gureșe în malacovuri vaporoase, aflate la primul lor bal. M-a recunoscut imediat, deși nu mă mai văzuse de cînd fusese coleg de regiment cu sărmanul Emil. Avansase, acum era maior, dar la fel de chipeș, mlădios ca o lamă de Toledo, cu talia cambrată în dolmanul bleumarin cu eghileți aurii al husarilor, cu ochii vioi și mustața în furculiță, un adevărat don Juan al elitei militare. O cicatrice proaspătă, dobîndită într-un duel fără îndoială,nu pe cîmpul de luptă, îi mărea farmecul masculin, fără să-i strice simetria feței. M-a salutat și-n timp ce-mi săruta mîna, mi-a spus cu sinceritate:
„ Mă bucur dragă Cornelia, că ai ieșit în sfîrșit în lume! Sper că-mi rezervi, dacă nu cadrilul, măcar o polcă, pe vremuri toate femeile ne invidiau cît de bine dansăm împreună.”
Știam că nu fusesem invitată ca să-mi demonstrez măiestria la dans, dar am acceptat, interesul lui putea măguli orice femeie.
În sala mare, decorată cu tablouri monumentale înfățișînd istoria margrafilor de Carinthia și cu oglinzi enorme în rame roccoco aurite, aerul era înăbușitor și îmbîcsit de parfumul sutelor de trandafirii așezați în vazele de porțelan ori împletiți în ghirlande multicolore și atîtnînd de candelabrele grele de bronz. Lumea era destul de heterogenă și am recunoscut, în afară de cîteva perechi cu sînge albastru, cîțiva latifundiari, dar și reprezentanți ai mari burghezii, soții de bancheri însoțindu-și fetele de măritat, fiindcă era știut, Regentului îi plăcea să invite reprezentanți ai tuturor păturilor avute ale societății, nu doar nobilimea. O apariție exotică a fost Kandhar-pașa, ambasadorul Înaltei Porți, un bărbat între două vîrste, brunet cu părul grizonat, foarte elegant în fracul său albastru cu fesul roșu tradițional pe cap , care a pășit țanțoș pe parchetul cu intarsii de mahon, însoțit de două tinere în costum de odalisce.
Egon, care își părăsise admiratoarele pentru a ne însoți în sală, mîrîi printre dinți:
„ Uită-te la el, cîtă aroganță...acu jumătate de secol îi fugăream din Europa și-acum sunt din nou la gurile Dunării, pe Vardar și la Adriatica, iar casa de Thurania îmbătrînită în intrigi de palat dă baluri, în loc să...”
Imediat însă își schimbă mina și-și ceru iertare că discuta politică într-un loc unde eu trebuia să fiu atrasă în cercul frivolității mondene.
Am fost prezentată soției Regentului, arhiducesa de Steyenmark, o doamnă între două vîrste, cu fața palidă și plină de pistrui, cu un zîmbet binevoitor , dar absent întins pe buzele-i palide. Purta o perucă ridicolă de culoarea morcovului, fiindcă așa cum se bîrfea la curte, își pierduse aproape tot părul în urma unei boli misterioase. Nu știa cine sunt, repeta tuturor celor prezenți aceleași platitudini politicoase repetînd ca un papagal „merveilleux, magnifique” și în general mi-a făcut impresia unei persoane anoste, dar plăcute.
În timp ce dansam cu Egon, nu putusem să-l refuz, dar nu o polcă ci un vals la modă, în dreptul ușii care ducea la apartamentele princiare se stîrni o mică înghesuială și un majordom în livrea aurie bătu cu bastonul în podea, anunțînd ceremonios:
„ Alteța-sa princiară Õdon de Leuben,margrav de Carinthya, prim regent al Thuraniei’”
M-am ridicat pe vîrfuri și am zărit peste umărul partenerului meu, înconjurat de patru aghiotanți spătoși cu săbiile în teacă, un moșneguț sfrijit, chelios și gîrbovit cu fața ridată ca o maimuță, care înaintă zîmbind spre centrul sălii. Purta un frac bleu, încărcat cu decorații, care atîrna strîmb pe trupul lui slab, iar paloarea feței ca de lămîie, contrasta cu eșarfa în roșu, verde și auriu, culorile Carinthiei și ale Thuraniei reunite, care-l încingea.
„ Ãsta-i Regentul?! l-am întrebat confuză pe Egon.
„ Da, rînji el sardonic, cel mai puternic bărbat al Imperiului...mă rog, a ceea ce a mai rămas din imperiu!”
Muzica se opri și rînd pe rînd toată nobilimea trecu prin fața personajului, salutîndu-l cu deferență. Majordomul stătea în spatele lui repetîndu-le rangul cu o voce răcnită, ceea ce mă făcu să cred că era surd. Nefăcînd parte din castă, mă retrăsesem cu Nora în marginea sălii, cînd un lacheu se apropie de noi.
„ Alteța-sa dorește să-i fiți prezentată” îmi spuse el. Nora chicoti, fluturăndu-și evantaiul, iar eu zăpăcită, am îngînat:
„ Să-i fiu prezentată...eu?”
„ Da, alteța-sa a specificat: cine e doamna aceea brună în rochie roșie?”
Egon mi-a oferit brațul și împreună am pășit spre Regent. Acesta mă privi printr-un lornion cu rama de aur, iar amicul bărbatului meu mă prezentă:
„ Văduva locotent Kendy, alteță...soțul doamnei a slujit în regimentul husarilor de gardă!”
„ Cândea, l-am corectat eu...”
„ Aha, rînji libidinos moșneagul, știam eu, rasa latină, se observă...tenul brun, ochii întunecați, pieptul rotund, talie și glezna fină, o adevărată roză din Carpatia!”
Avea un accent graseiat și o voce scîrțîită ca zgomotul unei crengi golașe care lovește iarna un geam. Apoi fără nicio legătură sublinie:
„ Aveți copii? Nu? Trebuie să faceți cît mai mulți copii pentru echilibrarea demografică a patriei!”
Apoi fără să mai aștepte vreun răspuns,, s-a întors spre majordom care i-a prezentat pe o pernă de pluș un trandafir din aur filigranat cu stamine de diamant. A luat-o și, cu mîinile tremurînd, mi-a agățat-o de pieptul rochiei:
„ Vă declar Roza de Aur a anului!”
Cei prezenți au început să aplaude, unii cu entuziasm, alții doar din politețe, dar am observat printre doamne multe rictusuri de necaz, iar o tînără baroneasă a leșinat spectaculos.
Cam asta a fost tot, iar după ce se interesă dacă primesc pensia cuvenită, m-am întors la locul meu. Nora, îmbujorată ca o garoafă, schimbase între timp ocheade focoase cu ambasadorul Islamului, m-a felicitat:
„ Draga mea, ești surprinzătoare! Apari după atîta vreme la un bal și te remarcă însuși Regentul!”
Pentru mine surprizele nu se încheiaseră însă în seara aceea. Egon, care după întrevederea cu Regentul mă părăsise pentru a-și recupera stolul de admiratoare, se înapoie însoțit de un domn uscățiv, cu fața osoasă, pomeți proeminenți turanici și părul roșcat tuns perie.
„Dragă Cornelia, zise el dă-mi voie să ți-l prezint pe domnul Fábian Vizállás de Szigetházy, consilier aulic, inspector general al tuturor apelor din imperiu!”
Individul și-a pocnit protocolar călcîiele și zîmbind ceremonios pe sub mustața de cotoi, s-a ploconit și mi-a sărutat mănușa.
„ Mă ocup de apă, mă cheamă apă și locuiesc cum zice și numele meu pe o insulă!”
Vorbea cu un accent poticnit, iar ochii săi verzi și înguști mă priveau curioși.
S-a lăsat o tăcere stînjenitoare, eu mă uitam în ochii oblici ai consilerului aulic care-și răsucea fîstîcit mustățile spelbe neștiind ce să mai spună, iar Egon a intervenit:
„ Domnul Fábian l-a cunoscut pe Emil în timpul ultimelor manevre, de aceea am vrut să ți-l prezint . Pe lîngă funcția sa copleșitor de importantă, are nobila bizarerie de a se ocupa în timpul liber de creșterea cailor de rasă!”
„ Vă place animal patruped, doamna Kendy? Vă place a sta în șa? Calul e cel mai nobil animal și atît de curat..nu bea el apă din găleată dacă a băut alt animal din ea!”
L-am asigurat că ador caii și pe dată s-a înviorat:
„ Vă place călăria? Am un armăsar Murakozi pe care l-am împerecheat cu o iapă El-Zahara, au făcut o frumusețe de mînji..”
Serata s-a încheiat fad, cu intonarea imnului imperial ascultat de toți în picioare, după care Regentul se retrase în apartamentele sale, imitat de toată suita.
Domnul Fábian mai apucă să-mi spună înainte de plecare:
„ Dacă aveți vreodată cheful să respirați aer curat, vă aștept pe insula mea!”
I-am făcut un semn discret de adio și m-am urcat în trăsură lîngă Nora, care după ce pornirăm mi-a spus chicotind:
„ Dragă, trebuia să lași să-ți cadă batista ori să-i faci cu ochiul de după evantai!”
Pe mine mă enervează codul acesta stupid al cochetăriei și n-avea rost să-i dau speranțe unui ditamai consilier aulic, care mă privea languros ca pe o roaibă pursînge.

*

De cîteva zile vremea e schimbătoare, s-a pornit puhoi neîntrerupt de ploi reci și n-am mai ieșit din casă. Am încercat să-mi pun în ordine gîndurile și stau cu bagajele pregătite să plec la țară.
În dimineața ce a urmat balului, a sunat la ușă un lacheu costumat în cupidon drăgălaș, într-o livrea rozalie brodată cu săgeți și o perucă pudrată cu pulbere de aur pe cap. Purta un snop de trandafiri galbeni, cît el de mare, iar pe cartea de vizită, sub blazonul în relief înfățișînd armele stirpei de Szigetházy, un leu călărind un inorog, doar cîteva cuvinte cu un scris mare și stîngaci:
„Celei mai focoase roze!”
Am rîs de cavalerismul lui stîngaci, dar Nora m-a informat că domnul Fábian e posesorul unor domenii întinse în pustă și a unei duzini de ostroave înșirate pe cursul median al Dunării și orice femeie cu scaun la cap ar fi fericită să se bucure de atenția lui. Am cedat cicălelilor ei și i-am trimis, prin același amoraș, un bilet în care-i mulțumeam pentru flori, un răspuns politicos care nu mă angaja cu nimic.
Egon m-a vizitat ieri și a ținut să-mi împărtășească impresiile legate de evenimentele de la bal. În cercurile liberale, s-a interpretat gestul de mi se conferi Roza de Aur ca o intenție a Regentului de a-și orienta politica spre clasa de mijloc și spre militari. E o prostie îmi explică el, fiindcă situația este atît de dezastruoasă încît doar o măsură energică, un guvern nou și un împărat major în locul lui Lothar de Lodomeria, care se joacă încă fericit cu soldăței de plumb și cai de lemn, ar putea redresa imperiul.
După plecarea lui m-am reîntors la albumul cu fotografii pe care-l răsfoiam , iar cînd am găsit poza noastră de nuntă, eu crispată cu un buchet de cale în brațe, Emil în uniforma lui de gală cu chipiul sub braț și sabia la șold, m-au podidit lacrimile. Am plîns mai mult de mila mea căci el acolo unde este, dacă această ipoteză a vieții dincolo de moarte există, e veșnic tînăr și fericit. Dacă m-ar auzi confesorul meu sau doica Maria, probabil că s-ar întrista, crezînd că din cauza durerii am devenit atee.
*
Îndată ce s-au oprit ploile, mi-am pregătit bagajele și însoțită doar de Ana, care mă slujește cu devotament de pe vremea cînd eram amîndouă tinere fete în casa mamei mele, am plecat spre SânMihai. O călătorie cu trenul a devenit o adevărată aventură în zilele noastre. Calea ferată e rudimentară, locomotivele și vagoanele învechite, fiindcă administrația imperială nu a mai făcut investiții în acest domeniu. Știam de la cei care călătoriseră în afara granițelor imperiului, că în alte țări, drumurile sunt accesibile, pe șoselele pavate circulă nemaivăzutele trăsuri fără cai, locomobilele cu păcură, iar trenurile elegante te poartă repede, fără neplăceri spre orice destinație. În Raab a trebuit să schimbăm trenul și am fost foarte uimită să constat că vagoanele erau păzite de ostași mustăcioși, în uniforme vișinii, cu arma în bandulieră. La întrebările mele, șeful trenului m-a lămurit neliniștit:
„ Traseul, stimată doamnă, e atacat adesea de bande înarmate de lotri veniți din Carpatya, așa că administrația feroviară imperială a hotărît să protejeze călătorii!”
Firea mea aventuroasă deja începu să brodeze scene romantice în care eram răpită de un haiduc brunet și chipeș care își așternea la picioarele mele toată puterea sa, dar nu s-a întîmplat nimic spectaculos însă, adevăratele încercări ale călătoriei fiind doar mersul anevoios al locomotivei pe șinele șubrede, opririle dese și îmbulzeala călătorilor în vagoanele neîncăpătoare.
După această etapă ce a durat mai mult de jumătate de zi am ajuns cu chiu cu vai în gara din Neusatz. Aici mă aștepta o trăsură tocmită din vreme care să mă ducă direct acasă, fiindcă deși am plecat de mulți ani din micul conac ascuns între colinele Berecsagului, tot acolo e „acasă” pentru mine. Între timp a început să plouă și se înserase de-a binelea. Drumul era tot mai rău, șleahul părăsise șoseaua rău pavată cu bolovani de rîu, iar roțile se afundau pînă la bucșe în lutul clisos. De ceea ce ne era frică nu am scăpat, căci în dreptul unei cotituri abrupte, s-a rupt o osie și trăsura a rămas înțepenită în noroi. La îndemnul meu, dar fără prea multă tragere de inimă, vizitiul, un flăcău cam fricos, s-a apucat să dezhame unul din cai și să se pregătească să plece după ajutor. Tocmai cînd se urca în șa, s-au auzit zgomotele înfundate ale unei cavalcade și din noapte a răsărit o ceată de călăreți chiuind și pocnind din harapnice. În fruntea lor era un bărbat tînăr, brunet, îmbrăcat în straie negre de șiac, înarmat cu o pereche de pistoale și o carabină lungă cu țeava ghintuită. A coborît dintr-un salt, cu o mișcare mlădioasă din șa și văzîndu-ne speriate, două femei cu fustele năclăite de noroi, a spus cu o voce clară în limba mea:
„ Stați liniștită doamnă, nu atacăm călătorii, o să vă dăm o mînă de ajutor ca să plecați mai departe!”
În trăsură era un felinar pe care îl luă și se apropie de roata buclucașă. Cînd se aplecă să examineze osia ruptă, i-am văzut limpede fața și nu am putut să-mi stăpînesc o exclamație de bucurie, recunoscîndu-l:
„ Nu se poate...Gelule, tu ești?”
Da, era chiar el,vechiul meu camarad din copilărie, alături de care călăream pe deșelate caii prin lunca Loviei, tovarăș de nădejde în toate năzbîtiile pe care le făceamla vîrsta aceea fericită a inconștienței. S-a ridicat și m-a privit cu ochii lui întunecați în care sclipea însă luminița unui surîs ironic:
„ Da, mare surpriză Cornelia, nu-i așa? Nu puteam să o las înglodată în noroi chiar pe Roza de Aur a regentului!”
Am fost mirată de repeziciune cu care circulă veștile chiar și dincolo de Leitha, și la rîndul meu am încercat să aflu cum el, fost student la una din Universitățile cu prestigiu din Imperiu, a ajuns un pitoresc haiduc al pustei. În loc de orice explicație, m-a ajutat să urc din nou în trăsură, roata fusese reparată repede și mi-a spus în șoaptă, privindu-mă direct în ochi, la fel ca-n vremurile în care împărțeam frămîntările tinereții împreună:
„ Vei înțelege mai multe în lunile care vor urma. Nu te încrede în nimeni, iar dacă vrei să dai de mine, lasă-mi un mesaj la apoteca „Bila de aur!”
Am ajuns la conac mult după miezul nopții, cu fustele pline de mîl, înfrigurată și obosită de surprizele călătoriei.
Doda Maria mi-a deschis ușa grea de stejar, crăpată de ani și scîrțăind greoaie din balamale, pocnind a mirare din palme:
„Doamne, a venit domnișoara...știam eu că vine, mi s-a zbătut pleoapa dreaptă toată seara!”
Mi-a încălzit repede o ulcică de lapte cald și l-a turnat peste un boț de mămăligă sleită, adăugînd niște miere de salcîm, așa cum îmi plăcea să îmbuc în copilărie, cînd mă întorceam plină de praf și zgîrieturi din hălăduielile mele pe coclauri și cînd mama mă certa de față cu toți:
„ Sălbateca asta îmi mănîncă sufletul, n-o să scot niciodată o domnișoară din ea și s-o mărita cu vreun potcovar!”
Mi-am regăsit apoi odăița curată de fată și am adormit repede în așternuturile reci dar curate, cu mireasme de levențică și busuioc presărate printre perne.