Laura răsuci între degete staniolul argintiu și înghiți ultima bucată de ciocolată fără s-o fi savurat măcar, cu obrajii uzi de lacrimi. Nici n-ar fi fost mare lucru de savurat, o cumpăra întotdeauna pe cea mai ieftină ca să-i ajungă banii pentru două bucăți în loc de una. Iar lacrimile erau ceva firesc, curgeau cuminți ca într-un ritual al purificării cu care ochii ei erau deja obișnuiți. Ca și cum boabele acelea de rouă ar fi putut spăla rușinea simțită cu fiecare ocazie în care nu reușea să se învingă pe sine.
Înveli cu grijă staniolul într-o bucată de ziar înainte de a-l arunca în coșul de gunoi pentru ca nimeni să nu-i descopere secretul. Zâmbi amar la propriile ei argumente răsuflate. Nu era nevoie ca părinții să facă o inspecție a resturilor din coș, ar fi fost suficient să arunce o privire către fiica lor și s-ar fi lămurit dacă își ținuse sau nu promisiunea. Dar ei erau mult prea ocupați cu propiile lor destine ca s-o cerceteze cu atenție pe ea. Și oricum măcar se putea mândri că era o grasă destul de inteligentă și se pricepea să-și ascundă urmele mai bine decât un criminal de rând cu 4 clase, doar era premiantă, ce Dumnezeu! Ambalajele dosite cu grijă, haine cu cel puțin un număr mai mari pentru a fi suficient de lejere să ascundă formele, activități școlare periodice care necesitau bani de la părinți, control strict al porțiilor la cină cu recuperare de calorii seara târziu, în camera ei. Devenise șireată ca un animal nevoit să se învețe cu traiul în sălbăticie, știa să profite de fiecare oportunitate în parte și nici o ciocolată nu era prea proastă, nici un sandwish prea mare, nici o minciună prea păcătoasă.
Cât de mult suferea în sinea ei, asta era cu totul altă poveste. Plângea mult, ascunsă de ochii lumii ca să poată zâmbi cu dezinvoltură când apărea în fața lor. Își perfecționase talentul de actriță, dădea impresia că se simte foarte bine exact în pielea ei și că nici poreclele răutăciose, nici privirile dezgustate și nici măcar mila din ochii unor binevoitori n-o atingeau vreodată. La școală își lua chiar un aer superior, cinic, care îi îndepărta cu succes și pe acei puțini colegi care încercaseră de-a lungul timpului șă se apropie în vreun fel de ea. Era necesar să fie singură, de parcă boala de care suferea ea i-ar fi putut molipsi și pe ceilalți.
Își puse uniforma și ieși din apartament fără să-și verifice ținuta în oglinda mare de pe hol. Porni grăbită către liceu, cu privirea lipită de asfaltul trotuarului, ca un refuz mut de a se integra în viața animată a străzii. Începu să răsufle greu după câțiva pași și încetini ritmul. Noroc că n-avea de mers decât câteva minute.
Își creionă cu dibăcie pe față un zâmbet nepăsător înainte de intrarea în clasă și se așeză în banca ei cu gândul la prima pauză și cornul cu ciocolată din ghiozdan.
- Ce-avem azi de gustare, dragă colega? se auzi o voce plină de ironie în spatele ei. Cipsuri, cârnăciori, napolitane... sau mai bine din toate, să nu slabim cumva, doamne-ferește! Ia să vedem, cine ghicește?
Laura n-avea simpatii printre colegi dar nici nu purta ură cuiva. În afară de Elena. Noua lor colegă, o fată înaltă, frumușică, cu o siluetă la care ea nici nu s-ar fi gândit vreodată să viseze părea că-și găsise o adevărată pasiune în descoperirea unor noi metode de a o umili în fața clasei. Zilnic venea cu expresii noi, ironii din ce în ce mai rafinate, provocându-i și pe ceilalți la discuții badjocoritoare pe seama ei.
- Cotlet de porc! intră în jocul ei un coleg din spatele clasei.
- Mai bine zis de purcică!
Hohote de râs izbucniră din toate colțurile încăperii și Laura privi penarul din plastic scos pe bancă prin ceața lacrimilor care se încăpățânau să se strângă în ochii ei de fiecare dată când devenea obiectul de distracție al colegilor. Nu răspunse nimic, ca de obicei, prefăcându-se că mintea ei colinda pe alte meleaguri și că nu înregistrase de fapt nici una dintre răutățile lor. Le-ar fi putut răspunde și ea , dar nu se putea coborî la asemenea nivel. Nu, măcar atât îi rămăsese, un fel de onoare tăcută a condamnatului la moarte pe nedrept. La ce bun?
Profesorul de geografie întrerupse din fericire distracția și le predă plictisit timp de aproape o oră ceva despre lacuri și râuri, Laura nu știa bine ce anume fiindcă mintea nu-i stătea nicidecum la explicațiile lui. Până la venirea Elenei la începutul ultimei clase de liceu dusese o viață relativ liniștită. Desigur, de anumite porecle și priviri semnificative avea și pe atunci parte, dar se pare că grupul glumeților avusese mare nevoie de un lider, iar Elena își merita cu prisosință asemenea titlu de onoare.
La prima pauză strecură expertă cornul cu ciocolată în interiorul puloverului și porni către baia fetelor de la etaj.
Poftă mare, colega! De fapt ce vorbesc eu, că n-ai nevoie de urările mele!se auzi din nou vocea ironică a Elenei și Laura grăbi pasul.
Intră în prima cabină din baie și așteptă până când lipsa oricărui zgomot o convinse că era singură. Abia atunci scoase cornul cu ciocolată și deschise abmalajul cu mâini tremurând de nerăbdare. Mușcă aproape cu furie, înghițind bucata aproape nemestecată din graba de a mușca din nou. Stătea în picioare, în stațiul îngust dintre veceu si ușă, atentă la orice zgomot care i-ar fi putut semnala intrarea cuiva în baie.
Izbuti să termine de mâncat în timp record și își dori să mai fi avut un corn la ea. Elena ronțăia întotdeauna doar mere verzi în pauza de prânz...
La ieșire se opri la chiuvetă și îndrăzni să arunce o privire în oglindă. Inima îi căzu într-un gol adânc și pustiu, cum se întâmpla de fiecare dată când se descoperea mai grasă și mai neatrăgătoare decât data precedentă. Nu era urâtă, dacă ar fi slăbit ar fi fost chiar simpatică, știa asta. Dar nu-i folosea la nimic o asemenea constatare, ba chiar înrăutățea lucrurile și o făcea să se simtă și mai slabă, și mai neputincioasă. Își aminti cuvintele Elenei și în izbucni în plâns fără să se mai poată stăpâni.
Și-atunci se hotărî să cedeze. O decizie bruscă, dar bazată pe lupte îndelungate cu propria conștiință și disperare. Rezistase cu încăpățânare la început, convingându-se singură că nu era nevoie să facă așa ceva, că situația nu era până la urmă așa de gravă, că ar fi urmat consecințe mai grave încă decât problema cu care se confruntase până acum. Dar orice suferință are o limită.Chiar și suferința ei.
Își privi ceasul de pe mână. Trecuse cu trei minute de ora 9, toată lumea intrase deja la cursuri, nu risca nici un fel de martori nedoriți.
Intră înapoi în cabină și închise cu grijă ușa. Se așeză în genunchi și răsuflă adânc, încercând să prindă curaj. Apoi își duse hotărâtă două degete la gură și închise ochii.
Știa că avea să fie rău. Dar nu se așteptase să fie chiar groaznic. Nu numai conținut stomacului dar parcă și al sufletului se grăbea s-o părăsească, ca și cum nici măcar el, propriul ei suflet, n-ar mai fi vrut să aibă de-a face cu ea. Într-un final se liniști și își șterse încet gura cu o bucată de gârtie igienică, prăbușindu-se în același timp pe cimentul rece într-un hohot disperat de plâns. Asta avea s-o aștepte de acum înainte, așa avea să se salveze, de vreme ce nimic altceva nu-i reușise. Oricât de greu, tot era mai bine decât viața pe care o ducea acum.
Abia când se opri din plâns auzi bătaia în ușă și vocea cu accente aproape disperate.
- Laura, am să sparg ușa, deschide imediat!
Ar fi izbucnit în râs de ironia soartei, dar nu mai avea destulă putere. Dintre toate persoanele care ar fi putut s-o descopere acolo tocmai Elena se nimerise să dea peste ea. Cineva, acolo sus, n-o iubea. Până la urmă nici ea nu se iubea, așa că ce mai putea să aștepte de la alții?
Deschise ușa liniștită, gata să înfrunte ironia unei lumi întregi, nu doar a Elenei. În clipa următoase se trezi îmbrățișată și se feri nedumerită, căutând privirea fetei pe care o considera cel mai amarnic dușman al ei.
- Of, Laura, nu asta așteptam de la tine! îi șoptea Elena cu ochii înlăcrimați, căutând s-o apropie din nou de ea. E numai vina mea, am crezut că oamenii sunt la fel, dar nu sunt, și uite la ce te-am împins! Îmi pare rău, draga mea, îmi pare rău!
Laura ar fi vrut să răspundă dar nu izbutea nici măcar să deschidă gura, atât de șocată era. La multe s-ar fi așteptat de la viață, numai la asta nu. Poate s-ar fi gândit că toată povestea era o altă glumă, o șotie pusă la cale de imaginația diabolică a colegei ei. Dar lacrimile păreau sincere, și curgeau alene pe obrazul palid al fetei.
- Nu înțeleg, ce vrei să spui? izbuti Laura să articuleze cu greutate.
- Oh, e o poveste lungă și urâtă. N-am fost slabă întotdeauna, am avut o copilărie inundată în dulciuri, cartofi prăjiți și cârnăciori pe care mama mi le servea zilnic, ignorând toate avertismentele prietenilor și rudelor. Și-a fost bine, până am intrat în liceu. Atunci mi-am dorit și eu să arăt la fel ca multe dintre colegele mele, slabă și frumoasă. Numai că nu mai puteam. Începusem să ascund mâncarea, așa cum faci tu, și mă îngrășam fără ca cineva să mă vadă mâncând. Ba chiar am apelat la soluții extreme, așa cum ai făcut tu acum. Nu merge, crede-mă. Dar continuam, pentru că nu eram în stare să găsesc motivația necesară pentru o schimbare adevărată, mai ales că acasă părinții îmi spuneau că arăt numai bine, că n-am nevoie să slăbesc. Atunci a intervenit profesoara mea de română, o tipă acidă și rece, care m-a supus la o adevărată campanie de glume, porecle și ironii în fața tuturor colegilor. Am îndurat o vreme, apoi n-am mai rezistat. Atât de groază îmi era de vocea sau privirea ei încât numai gândul la ea îmi tăia pofta de mâncare. Asta m-a lecuit, m-a ambiționat si m-a trezit la realitate. Atunci când te-am văzut în clasă m-am văzut pe mine, cu ani în urmă, și mi s-a făcut milă. Am vrut să te ajut, dar n-am luat în calcul faptul că tu ai putea fi altfel decât mine, că mințile și sufletele noastre nu funcționează la fel. La tine n-a mers metoda profesoarei mele, ba mai rău ți-am făcut!
Laura izbucni în plâns mai amarnic decât dacă Elena ar fi glumit pe seama ei. Ar fi vrut s-o lovească cu toată puterea peste fața ei frumoasă pentru că-și permisese să facă experiențe pe sufletul ei, dar în același timp era fericită că găsise, în sfârțit, pe cineva s-o înțeleagă.
- O să luptăm împreună, o asigură Elena ștergându-i cu mâna ei lacrimile amare. O să mâncam impreună ceea ce trebuie, o să facem sport împreună, o să învățăm împreună. O să vezi, o să te ajut și-o să scapi de monstrul ăsta, l-am învins eu și singură, pentru amândouă o să fie o joacă de copil! De ce râzi?întrebă ea nedumerită privindu-și noua prietenă împletind lacrimile cu zâmbetul.
- Încercam să-mi imaginez figurile colegilor noștri când ne vor vedea pe amândouă ronțăind cuminți mere verzi în pauza de masă!
Izbucniră amândouă în râs, sprijinindu-se una de alta.