Aveam, prin clasa a VII-a, un coleg pe care-l detestam toți. Pînă și numele-i urîcios, Mirel Boțoghină, sugera un tip nesuferit. Boțoghină era un grăsan împiedecat, cu fața ca un bostan încrețit de frigul toamnei, roșcovan, pistruiat, cu palmele veșnic transpirate, cu ochi cenușii, lăcrimoși și buze roșii, băloase. Cînd era obligat să alerge la orele de educație fizică, o făcea ca o fată, neîndemînatic, aruncîndu-și picioarele-n lături, iar faldurile de osînza de pe pîntec îi tremurau ca piftia.
Nimeni nu-l alegea în echipă, atunci cînd băteam mingea în curtea școlii, stătea singur în bancă și pe deasupra, se dovedea cu orice ocazie, un pîrîcios și un laș nemaipomenit. Cînd chiuleam în grup de la vreo oră, Boțoghință rămînea țintuit în bancă, oricîte ghionturi sau scatoalce ar fi încasat. Ca și cum toate aceste defecte nu erau suficiente ca să-l facă nepopular, mai și tocea ca un robot, imbecilizat de propria-i neputința de a înțelege ceva din ceea ce citea, iar dacă nu știa lecția cînd era ascultat, plîngea cu lacrimi grețoase, tulburi, doar-doar s-o milostivi profesorii de el și nu-i vor da o notă nasoală.
Eram printre puținii colegi care vorbeau cu el. Pe de-o parte, fiindcă stătea în fața mea în bancă, iar de pe alta, pentru ca fusese ales, nu știu prin ce miracol, șef al detașamentului de pioneri, iar eu, fiind responsabil cu activitățile artistice, trebuia să colaborez cu el. Simțeam ca Boțoghină îmi căuta prietenia, dar faptul acesta, nu știu de ce, îl făcea și mai antipatic. Ca un făcut, pentru că în trimestrul I, de-abia scosese media cinci la matematică, în ciuda smiorcaielilor lui repetate la tablă, iar un șef de detașament trebuia să fie primul în toate, diriginta mă pusese să-l meditez. Nu știu de ce căzuse chiar pe mine povara asta, dar de trei ori pe săptămîna, după terminarea orelor, în loc să o șterg acasă sau să trag un fotbal cu ceilați, trebuia să rămîn în sala de clasă și să-i lămuresc lui Boțoghină, tainele algebrei și ale geometriei plane. Ca să nu fiu nevoit să-i simt damful rînced al transpirației și izul de ouă clocite din răsuflare, pentru că mereu, în loc de sandviciuri, maică-sa îi punea ouă răscoapte în pachețelul cu gustare, stăteam la tablă, iar el, din bancă, urmărea rezolvarea problemelor. De cîteva ori încercase să mă cheme la el acasă, să făcem lecțiile împreună, dar l-am refuzat pretextînd diferite motive, nu aveam curiozitatea să-l vad în mediul lui natural.
Nu știu cum, Boțoghină află că adunam timbre, pe mulți dintre prietenii mei îi lovise morbul filateliei și încerca sa treacă drept mare filatelist în ochii mei, afirmînd că ar poseda nu știu ce matrițe rare. Simțeam că minte, nu avea cum să intre în posesia "Marelui albastru de Madagascar", dar într-o zi am renunțat la meditații, teorema lui Menelaus refuza să încapă în mintea lui îngropată-n grasime și am acceptat să merg la el acasa, ca să-mi arate timbrele cu care se lauda.
Locuia pe o stradă liniștită, umbrită de castani, într-un cartier de vile elegante, construite înainte de război. Ai lui ocupau o aripa întreagă dintr-o astfel de clădire vetustă, cu pereți groși, cu geamuri și uși solide din lemn încrustat și cu tavanul de două ori mai înalt decît cel al camerelor obișnuite, de bloc.
După ce descuie ușa grea de stejar cu cheia ce o purta legata cu un șnur de betelia pantalonilor, îmi făcu loc să intru primul. Holul întunecos, pardosit cu linoleum verde, spălăcit, coșcovit de ani, se deschidea într-o camera de zi spațioasă și luminoasă, dar mobilată aiurea, cu piese desperecheate, fără gust. Peste tot domnea un aer mohorît, de parcă locatarii acelui apartament nu-și găseau locul acolo și ocupau temporar acel spațiu. Mi-a atras privirea un telefon mare, negru, impunator,care trona pe o măsuță rotundă cu picior sculptat, pentru ca alor mei nu li se instalase încă un post telefonic, deși depuseseră nenumarate cereri.
După ce se descalță și își atîrnă vestonul uniformei pe un umeraș, Boțoghină mă pofti în camera lui. Þin minte că am trecut, și amănuntul acesta mi se păruse nespus de caraghios, întîi prin baia cu pereții vopsiți într-un verde urît, cazon și apoi prin bucătăria care mirosea a farfurii nespălate și a varză murată, ca să ajungem acolo. Se purta ca un castelan plin de ifose, care-și arată unor vizitatori domeniul, deși era clar că nu prea avea cu ce să se laude. Și-n încăperea aceea strîmtă, mult mai mică decît celelalte, domnea aceiași dezordine acră, stătută, dospind un aer de oameni certați cu apa caldă și cu săpunul. Mi-a arătat cu mîndrie colecția, de la primul număr pînă la ultimul, din acel an, a revistei "Cutezătorii", care zăcea prăfuită pe un raft cu furnirul scorojit, botezat pompos "bibliotecă" și diplomele dobîndite în diverse concursuri pionierești, prinse cu piuneze pe pereți. Perdeaua care acoperea fereastra înaltă era îmbîcsită de praf, iar pereții odinioară albi, căpătaseră o nuanță cenușiu-verzuie, ca și lichenii de pe stejarii bătrîni. Pentru că în încăpere era un singur scaun, stăteam în picioare și-l ascultam cum vorbește despre tot felul de fleacuri. Cînd l-am întrebat unde îi sunt timbrele, s-a ridicat de pe patul îngust, cu ramă metalică și a scos dintr-un dulăpior, un clasor cu coperțile slinoase. Înăuntru erau vreo douăzeci-douăzeci și cinci de timbre motolite, fără valoare, cu filigranul rupt, cu ștampila poștei mînjindu-le culorile, probabil dezlipite neîndemînatic de pe niște plicuri. Tocmai vroiam să-l întreb unde e "Marele albastru", cînd telefonul țîrîi strident, făcîndu-l să tresară.
"Nu te duci sa răspunzi?" l-am întrebat contrariat că nu schițeaza niciun gest de a ridica receptorul.
"Cînd nu e tata acasă, nu am voie sa vorbesc la telefon!" mi-a răspuns, netulburat de enormitatea acelei interdicții.
Mă deprima camera aceea tristă, sumbră, la mine era plin, ca în refugiul oricărui băiat normal la acea vîrstă, de cărți, mingi de fotbal, machete de avioane si mașini de curse, pereții erau tapetați cu acuarelele mele, cu două florete încrucișate și cu afișe viu colorate. Mă simțeam stingher acolo, nu știam ce să mai discut, el sporovăia volubil, se lăuda, își exagera reușitele, mințea fără să-i pese de întrebările mele și exact în momentul în care căutam în minte un motiv să o întind de acolo, ușa grea de la intrare bufni scurt, iar Boțoghină tresări și pălind, mă anunță în șoaptă:
" A venit bătrînu'!"
Nu înțelegeam de ce se fîstîcise în așa hal, știam ca taică-su e ofițer, eram curios să văd cum arată și ce grad are și totodată mă bucuram de acea diversiune care-mi permitea să plec.
" E cineva acasă?..." se auzi din hol o voce groasă, cu timbru neplăcut, urmată de zgomotul făcut de un obiect greu, care lovi plesnind dușumeaua.
Mirel m-a tras după el în bucătărie și-apoi în camera de zi, unde aproape că ne-am ciocnit de un individ îmbrăcat într-o uniformă de culoare kaki, cu petlițe albastre.
" Mamă-ta nu-i acasă?"
" A lăsat un bilet că vine după ora patru!"
Boțoghină-senior mă privi cu ochii săi spălăciți-verzui:
" Cine-i tînăru'?" bolborosi el cu buze umede, băloase, ca doi melci fără cochilie.
Era leit fiu-su, același cap de bostan lătăreț, aceleași trăsături înecate-n grăsime, doar că era mai înalt și mai chel. Am remarcat că epoleții vestonului său erau împodobiți cu două trese de metal în zig-zag, nici vorbă de steluțele de ofițer, era ceea ce se cheama un amărît de "tablagiu-major", dar un toc voluminos de revolver i se bălăngănea în dreptul burții.
" E un coleg de-al meu, ți-am povestit despre el, a venit să mă ajute la lecții!" raportă Boțoghină.
" Papucii!" comandă tatăl-tablagiu, deschiindu-și mundirul și trîntindu-se pe un scaun cu vopseaua coșcovită, care scîrțîi sub greutatea lui.
Un damf de transpirație rîncedă, amestecat cu un iz dulceag-grețos de prune fermentate, năvăli în odaie. Boțoghină aduse repede papucii, îi lăsă lîngă picioarele lui taică-su, apoi luă vestonul și îl atîrnă pe un umeraș în hol. Tocul de piele cu revolverul rămase pe măsuță, lîngă telefon. L-am surprins ștergînd ușurel gradele de tablă cu mîneca și-am înțeles atunci de ce se împăuna atît cu tresele lui de comandant la pionieri.
“ Așadar, matale faci pe meditatorul de matematici a lu’ fiu-miu?” începu să mă iscodească Boțoghină-tatăl
Am încuvințat dînd din cap.
“ Șiii...cum se descurcă?”
“ Destul de bine...mai are de recuperat puțin...” am îngăimat aproape în șoaptă.
“ Ce-nseamnă destul de bine? E de nota 8, 9, sau...?
Nu vroiam să-l bag în belea pe împricinat, care stătea deoparte și-mi arunca priviri rugătoare, dar am simțit o nevoie acută să spun adevărul:
“ Mai degrabă 6-7!”
I-am văzut fața împurpurîndu-se de ciudă și îi aruncă lui fiu-su:
“ Păi bine măi dobitocule, doar atîta poți?”
Acesta se înroși și el violent, năclăit de sudoarea fricii, apărîndu-se neîndemînatic:
“ E exigent tare profu’ de mate, la el un șapte face cît un nouă la alții!”
Anchetatorul nu-l luă în seamă și mă iscodi în continuare:
“ Ce-i tac’tu de meserie?”
“Inginer...mecanic” i-am răspuns în silă, în timp ce-n minte mi se conturau tot felul de scenarii de evadare.
“ Ahaa..și ce grad are?”
“N-are niciun grad, n-a făcut armata!” am recunoscut jenat, de parcă era vina mea că taică-meu fentase încorporarea.
“ Mdaa.. un nevolnic de civil!” ricană Boțoghină ăl mare.
Am simțit că de ciudă mi se întunecă privirile, așa mi se întîmplă mereu cînd mă înjură cineva și atunci sar la bătaie fără să-mi mai pese de forțele celuilalt:
“ Taică-meu nu-i un nevolnic...lucrează în proiectare și a primit o droaie de distincții!”
“ Faci pă dășteptu cu mine? a urlat el.
“Ce sacrificii a făcut tac’tu pentru țara asta? Conducerea de partid și de stat l-a ținut pe băncile facultății ș-acu face pe grozavu’ cu cei care n-au avut posibilitatea să-nvețe...fiindcă au muncit, ca să scape socialismul de sabotori și lichele!”
L-am privit fix fără să răspund, în timp ce fiu-su îmi făcea semne să tac.
M-am urnit să trec pe lîngă ei, dar tablagiul mă opri:
“ Pe loc repaos!”
L-am privit speriat cum înșfacă tocul de piele și-l desface, scoțînd ditamai revolverul butucănos, cu metalul lucind de unsoare:
“ Băi țîcă, știi tu ce-i ăsta?” întrebă el rînjind și agitînd arma spre mine.
L-am privit în tăcere, ca pe un nebun, nu știam dacă avea sau nu cartuș pe țeavă, orificiul țevii mă privea ca un ochi letal, de șarpe,iar Boțoghină-junior răspunse cu mîndrie în locul meu, ca la școală cînd știa lecția:
“ E un pistol semiautomat tip “ Carpați” model MD-95, calibrul 9mm, 24 de focuri pe minut!”
Tablagiul-tată zîmbi satisfăcut:
“ Așa e măi băiete, armata o să facă bărbați din voi!”
Puse arma pe masă lîngă telefon și-mi mai aruncă o întrebare, credea el, vitală:
“ Cine e comandantul suprem al forțelor noastre armate... hm? Ia spune, știi?”
Continuam să tac, dar în mușchii pulpelor simțeam o dorință imperioasă să o zbughesc afară.
“ Tovarășul Nicolae Ceaușescu ...” îmi șopti fiu-su.
Mi se făcu o scîrbă imensă, îmi venea să vomit tot ce mîncasem alaltăieri, iar în secundele următoare am țîșnit pe ușa camerei în hol și-apoi în stradă. Boțoghină se luă după mine, spunînd împăciuitor:
“ Ce-i mă, te-ai speriat? Las’ că nu-ți face nimic..așa e el cînd vine mai cu chef acasă!”
M-am scuturat de mîna lui care mă ținea de umăr, aveam chef să-i trag un pumn în plină figură, dar n-avea rost, era și-așa destul de bătut de soartă cu asemenea babac. Îmi explicam acum și vînătăile pătrățoase, pe care i le văzusem vrîstîndu-i picioarele sau spinarea cînd se dezbrăca la orele de sport și lașitatea lui în fața profesorilor.
În ziua următoare, am rugat-o pe dirigintă să numească pe altcineva care să-l ajute la lecții. Am făcut tot felul de manevre ca să-l evit, nu mai stăteam în spatele lui în bancă și nu am mai vorbit deloc cu el. După terminarea clasei a VIII a s-a mutat la altă școală și nu l-am mai văzut pe Boțoghină niciodată.
Nu mi-aș fi amintit de această întîmplare, dacă la întîlnirea de un deceniu de la terminarea liceului, colegul meu de bancă nu m-ar fi întrebat:
“ Îți mai amintești de Boțoghină? Cică e internat la spitalul de nebuni, a vrut să se sinucidă fiindcă nu a intrat la Academia militară!”