Trecuseră cinci ani de când David își pierduse soția și fetița în accidentul auto. Individul care provocase accidentul fugise de la locul faptei, dar toți știau că incidentul a fost premeditat, David fiind foarte invidiat pentru talentul său. Nu a mai ieșit din casă de atunci, iar mass media, care era obișnuită să-l aibă, cel puțin odată la câteva luni pe prima pagină a ziarelor, bănuia că pictorul s-a stins de durerea singurătății. David își vându apartamentul de două camere și își cumpără o garsonieră la periferia orașului, pentru a se feri de ochii curioși ai oamenilor, dar și pentru a avea bani cât să trăiască decent o vreme. Nu se mai gândea de mult timp la pictura sau, dacă o făcea, era pentru a-și reproșa timpul petrecut cu pensula în mână și cu șevaletul în față, timp pe care l-ar fi putut petrece cu familia sa. Costurile vieții deveneau din ce în ce mai constrângătoare, iar banii agonisiți erau pe terminate. David își reaminti peisajele redate cu patimă pe pânză și brusc, parcă auzi vocea soției sale: „Davide, mai lasă natura, peisajele, încearcă să imortalizezi chipuri. Pe mine de ce nu vrei să mă pictezi?”. „Este timp pentru toate”, era mereu răspunsul bărbatului. La cei 35 de ani ai săi, David era îmbătrânit înainte de vreme, iar lacrimile pe care le vărsa când se gândea la viața lui nu făceau altceva decât să-i evidențieze ridurile.
Dimineața aceasta de mai fu diferită față de altele. David se ridică din pat și puse mâna pe telefon.
- Ce faci, Luca? își întrebă fugitiv fratele. Am o rugăminte la tine. Îmi aduci și mie pânzele, pensulele și toate celelalte materiale din depozit când vii pe aici?
Mut de uimire, Luca se bucură în sinea sa, așteptând de mult timp acest moment.
- Te reapuci de pictat? Þi le aduc, cum să nu...
- Și poți să dai și un anunț în ziar? Aș vrea să sune în felul următor: „Pictor, realizez portrete la comandă, după cerințele clienților. Marius Vincente”...
- Ești sigur că asta vrei? Crezi că te vei descurca? Portrete...mă gândeam că tot la peisaje te gândești..și numele...de ce nu vrei să trecem numele tău? se nedumeri Luca.
- Nu am dispoziția necesară pentru a îți da explicații! Dacă vrei să mă ajuți bine, dacă nu, nu, apelez la altcineva. Și da, cred că mă pot descurca, se arătă David, mai mult decât indignat.
- În maxim două ore sunt la tine cu tot ce mi-ai cerut, spuse Luca mai mult pentru el, realizând că fratele său închisese telefonul.

Doi ani mai târziu. Tot orașul vuia despre un portretist remarcabil, care adopta o tehnică nouă, apreciată în special de către clienți. Se spune că Marius Vincente punea pe pânză cuvintele clienților. Era foarte retras, în garsoniera sa transformată în atelier și deși presa se zbătea să-i ia un interviu, răspunsul său negativ era categoric. Rar îl prindeai până și la telefon. Fratele său era cel care răspundea, aranja ședințele de pictură și refuza conferințele de presă la care era invitat Marius. Telefonul sună, iar sunetul său îl trezi pe Marius din visarea datorată unei ploi tomnatice.
- Bună ziua, aș dori să mă programați pentru un portret, dacă se poate. Numele meu este Alma Ștefănescu. Cam când m-ați putea programa? se auzi în receptor o voce melodioasă, dar hotărâtă și cu o dicție de invidiat.
- Bună ziua, doamnă! Azi sunt cam ocupat, dar mâine pe la ora 10 credeți că puteți veni? întrebă Marius, încă amețit de zgomotul picăturilor de ploaie.
- Este perfect. Voi fi mâine acolo.
- Adresa este..doamnă? mai sunteți pe fir? Fir-ar, spuse Marius și puse receptorul în furcă.

A doua zi, la ora 10, Alma intră în garsonieră, ușa fiindu-i deschisă de Luca. Acesta o rugă pe femeie, după scurte politețuri, să nu se miște de pe canapea în timpul ședinței, deoarece îi distrage atenția lui Marius. O avertiză că, dacă nu respectă această indicație, ședința se va termina fără a putea fi reluată. Alma păru să înțeleagă avertizarea, deși zâmbi ștrengărește.Fu condusă în micul atelier, unde îl observă pe Marius în spatele șevaletului. Figura sa îi amintea de cineva, dar nu putea spune de cine. Gândurile îi fură întrerupte de vocea puțin răgușită a lui Marius:
- Doamnă, vă rog să vă așezați comod pe canapea și să îmi spuneți ce vedeți dumneavoastră în momentul în care vă uitați în oglindă. Cum sunteți dumneavoastră, cum este chipul dumneavoastră, ochii, nasul, buzele, părul...
Alma îl privi uimită, dar știa că pictorul are ciudățeniile lui. Roti ochii mari prin cameră și se simți apăsată de albul din ea și de simplitatea acesteia. În afară de canapea, de scaunul pictorului, de șevaletul acestuia și de o măsuță pe care avea așezate nuanțe fel de fel, într-o ordine aproape deranjantă, camera era goală.
- Doamnă, vă rog să vă descrieți...menirea mea este să redau pe pânză așa cum vă vedeți dumneavoastră, nu cum vă văd eu.
Alma, o femeie în general foarte sigură pe ea, începu timid:
- Părul îmi cade în valuri pe umeri și e atât de negru încât pământul întreg pare a-mi încadra chipul. Tenul îmi este alb...Alma se opri, atingându-și fața atinsă puțin de primele semne ale trecerii timpului.
- Continuați, vă rog...
Alma se ridică de pe canapea și se îndreptă pe vârfuri înspre fereastră. Contemplă puțin frunzele ce se lăsau furate de vânt, după care își atinse buzele:
- Buzele mele nu au mai fost sărutate de ceva vreme, ceea ce le dă un aspect poate puțin cam aspru. Se uită la Marius și îl observă cum degetele sale pluteau pe pânză, deși privirea îi era în altă parte. Se aproprie de pictor, încet, fără a-și face simțită prezența. Ochii mei verzi, spuse ea șoptit, îmi aduc aminte de toate câmpiile pe care le văd în mijlocul verii. Marius o reda pe pânză exact cum se vedea ea. Brusc, Luca își făcu apariția, foarte agitat, spunându-i că ședința s-a terminat și că este rugată să părăsească locuința. Femeia observă cum Marius își frecă mâinile și cum se întoarce cu fața înspre perete.
- La revedere, doamnă, sunt dezamăgit...
- A fost o scăpare, vă rog să mă scuzați...nu putem continua?
- La revedere, am spus!

Două zile mai târziu. Luca, având o cană de cafea în mână, își aruncă ochii pe ziarul din fața sa. Rămase mut de uimire: „Portretistul care redă chipuri prin cuvinte. Portretistul Marius Vincente trăiește într-o lume pe care puțini și-ar fi putut-o imagina. Operele sale, adevărate capodopere redau exact chipurile oamenilor, într-o manieră deosebită, așa cum se percep aceștia. Maestrul, care a început o nouă viață sub numele acesta – Marius Vicente, nu este altul decât David Terente, pictorul care și-a pierdut soția și fiica într-un teribil accident de circulație în urmă cu cinci ani și pe care toți îl credeau mort. I-au murit doar ochii, dar lumina din spatele acestora continuă să strălucească, deși o fac în întuneric. Marius Vicente, deși nu poate vedea capodoperele create, nu se lăsă doborât de întuneric.” Articolul era semnat de o jurnalistă al cărei nume era Alma Ștefănescu.