Copaci, oameni, catedrale

I. Oamenii înrădăcinați (reportaj din mașină)

Autocar de munte. De transportat lucrători forestieri. Copaci cu vaiete de ger. Soarele arzând ceva-ceva prin florile de gheață înlemnite din dreapta.
Văzut din mașina mea. Autocarul. Căpătat viteză față de mine.
Copacii luați în autocar. Oamenii coborâți. Puși în locul copacilor.
Autocarul, la brațul drept cu pâlcul de copaci. Și călători înrădăcinați.

- Stai, șefule ! – strigă de pe margine câțiva. Nu ne lăsa !
- Pleacă, bă ! – răspund aruncând mucul aprins în ochi.
- Avem copii cu noi ! Vrei să înlemnească de frig aici?
- Dacă le curg și lor mucii de plâns… Ia, să vă taie în bucăți, și să facă din fiecare câte un rug mare !
- Șefule, spune-l la prima secție de poliție pe șoferul autocarului. Ai văzut ce ne-a făcut... Sau la Protecția Copilului!
- Motivul?
- El știe. A ! Ne-a zis că ar fi chiar lotrul pădurii, pe care nu l-au mâncat lupii, dar pe noi focu’ o să ne înghită... Cică la el : de ce-am tăiat și copacii ăia cu larve din Munții Dornei ? Păi el nu știe nimic despre silvicultură... Noi punem și pepeniere... Dacă o să se răspândească molima copacilor în toată țara?! Condiții de criză, ce vreți!...
- Ba știe, bă, tăietorilor de lemne! Știe câți copaci sănătoși tăiați pe lângă cei atinși de larve… Știe cât se câștigă la fiecare gater. Știe că luați și amenzi… Știe că în mod special nu aruncați larvele-mame. Le puneți scobind cu toporul sau cuțitul de vânătoare în copacii sănătoși. Numai pentru ca s-aveți motiv. Veniți cu drujbele. Tăiați alții sănătoși, operând pe ici-colo și dintre cei putred de bolnavi. Fi-v-ar meseria de ciocănitori să vă fie ! Na, acum să vă pună copiii voștri larva lemnului în burți și în guri… Și să vă ardă precum Þepeș își ardea-n cur boierii vânduți și toată pungășeala muntenească !

Autocar vesel, verde, cu brazii la subsuoară. Prins din urmă. De mine. Șoferul are chipul lui Klaus Johannis. Mă întreb dacă de tânăr, Mihai Viteazul ori Constantin Brâncoveanu arăta mai bine decât el…
N-ar fi bine ca toți politicienii actuali de la București și Bruxelles să-și dea demisia ca s-o ia de la zero? Să-i vedem dând examene pe la toate primăriile din țară. Respinși amabil. Și prin comune. Pe ei cine îi verifică? Cică în Germania sau Anglia patronii unor mari firme îi iau la refec și la interviuri de câte o oră și mai bine pe toți angajații lor. Dacă nu știu cu ce se mănăncă serviciul, aut, acasă!
Băsesciada nu înseamnă chiar nimic. Este vidarea sau vidanjarea lungă de peste un deceniu a istoriei, care se scrie ca lipirea muștelor pe frunte și a puricilor înjumătățiți între două unghii.
Bocciada, mult mai grav! S-ar zice că pleacă, însă nu… Ne infectează pe veci. Se dă vina pe ministrul învățământului, pe cel de interne; ba pe unul că n-o lasă, ba pe altul că îi stă-n coaste… Și țara asta a ajuns ca nevasta lui Stan Pătitul. Operată de Chirică, drăcușorul de treisprezece ani (care arată ca de opt, sfrijit săracul!). Cică ar avea pe undeva ascunsă țara asta coasta de darc, nu comoara dacilor! Așa, nu mai decretăm niciodată – zice Bocciada. Alungată prin voturile Parlamentului, se-ntoarce să muște. Zbârlită, ținând coada-ntre picioare. Dacă mai are coadă..., de adepți! Că de avut, are, văd, numai două capete pleșuve, unul mai mare și mai urât, iar altul deja aproape atrofiat... Capul ăla cât o baniță este Băsesciada... Iar celălalt se retrage încet, încet..., pentru că se crede format din fire încă negre, profesionist frezate… Cațaua ! Nu cea a trupei “Fără zahăr”, ci aceea cu salbă de galbeni care mușcă mereu mâna ce-o alungă, în “Fata babei și fata moșneagului”.

- Salve, șoferule provincial, iar dacă nu vor să te pună ăștia prim-ministru, salve să pui pe ei! Depune-ți candidatura pentru președinție, acum, în ultimele zile! Tu ești cel care ne trebuie, fiul pădurii!
- Pe mine m-or vota și minoritățile, așteptând ceva în schimb... Știu că mulți văd în mine deja un Ferdinand I Întregitorul. Un rege redivivus, pentru toți românii, indiferent de limbă maternă... Fără scandal. Reclame? De prisos. Vom trăi și vom vedea. Servus!


II. Catedrala catolică de pe brațul Tulcei

(vis; aievea)

Rostul iubirii este ca din zori să reînceapă vântul. Atmosfera aducerii de ploi. De cum trece prânzul vieții în doi, dacă cel de-al treilea n-a răsărit între ei, atunci robia serii și-a despărțirii suflă-n noapte din orice direcție.

- Cotul Dunării nu-i precum Cotul Donului – zice încă nedecapitat căpitanul Băsesciadei. Iar Tulcea nu-i ca Rostovul. Însă nava Rostov stă încă pe canalul Sulina. Adică rușii…, sau nu, bulgarii... tot n-au plecat de-aici.
- Fugi, bă, cu migul mai repede ! Fă pași..., ocolind însă Târgoviște. Du-te, bă, acasă. Dar nici acolo, că nu ești neam de Basarabi...

Cotul Dunării, al brațului Tulcei, mi s-a arătat în vis ca o întindere de litoral. Grupuri de tineri înotau în plină toamnă, cu trei zile înainte de Sfânta Paraschiva. Era în fața ochilor mei un fel de golf al Tulcei, ca odinioară, când s-a creat poporul daco-român și dialectul dacoromân. Că atât ne-a mai rămas occidental, o limbă... Golful venea exact, ca o îmbrățișare peste modernele falduri ale falezei din Tulcea. Mirajul apei, ce să-i faci!... Pontoanele stau acum pe uscat, apa Dunării mai măsoară vreo zece picioare. Mai încolo Rostovul își cască botul decupat...
M-am uitat buimac la malul dimpotrivă. În depărtări, spre Deltă iată și Răsăritul, de la care numai civilizație n-a venit (decât cultura de scaieți pe funduri și vergi la tălpi, cea a lui Emil Bodnăraș, Nicolski, Ana Pauker, inseminată de Beria și Stalin – despre care se zice că se mâncau unul pe altul, precum balaurii; de altfel Beria l-o fi și otrăvit pe Stalin; iar Beria și Gheorghe Gheorghiu Dej au încasat iradiere sau direct execuție de la N. Hrușciov, apoi Brejnev ș.a.m.d.)!

Am urmat să mă plimb cu privirea în acest vis. Brusc, mă plimbam cu prima mea adevărată prietenă. Era colega mai mică decât mine, cu două-trei clase, Veronica Sciotnic. Ea mă conducea înspre liceu și zona Monumentului de Independență (cel distrus de bulgari încă din 1916; culmea e că Ferdinand I l-a ridicat mult mai frumos, cu dorobanțul și cu acvila masive, din bronz – nimic mai simbolic împotriva inamicului moscovit din Est!). Avea cheile unei clădiri somptuoase, în stil gotic, cu vârfuri dincolo de nebulozități, ori de soarele toamnei...
- Catedrala catolică a genovezilor! Pe care nici arheologii, nici istoricii renumiți n-o știau. Iat-o, Dragoș, în picioare, pe contraforți! Există la Gurile Dunării. Dar să nu crezi că ea stă în scop misionar, papal... E doar un însemn al culturii românești, care nu poate dispărea.
- La Vicina suntem acum. La Vicina... Cetatea-i teafără încă în fața vremurilor. Și a ravagiilor ordonate de ultimii invadatori, veniți dinspre stepa tătarilor de la Marea de Azov. Sovieticii ne-au purtat sâmbetele pentru Sevastopol, Cotul Donului, Caucaz, stepa calmucă...
- Piatra aceasta, megalitul sculptat de meșterii italieni a continuat să sfideze secole întregi. Legea arhitecturală a Imperiului otoman – în vigoare și la pașalâcul de Silistra – se emitea încă în secolul al XIX-lea chiar de-aici, din palatul turcesc, transformat în Muzeul de Artă al Tulcei, din spatele hotelului Delta. Cum de mai stă în picioare catedrala aceasta, dacă moscheile din Babadag, Mangalia, Cüstenge și minusculele geamii dobrogene ar fi trebuit să întreacă în înălțime orice altă clădire creștină?!

Zidurile catedralei se înalță acum lângă mine și Vera. Pășim pe dalele de bazalt ale străzii Gloriei, care leagă centrul civic al Tulcei de zona cea mai nordică, Monumentul (zona cartierului lipovenesc, unde am văzut într-o curte, după Revoluție, în 1991, un rodiu cu trei fructe mari în el, chiar toamna).
Imediat ce-am intrat cu Vera în fantomaticul lăcaș, m-a călăuzit în sala cu aspect mai degrabă laic decât clerical. Mi-am aruncat ochii de jur împrejur. Sunt oameni care așteaptă să li se prezinte vreo trei cărți. Unul dintre prezentatorii acestor cărți am aflat că aș fi chiar eu. Volumele nu făceau parte din nicio arhivă secretă a catedralei vechii Vicine, ci eram NOI.
La o masă lungă, cu materialul în față, încep să-mi scormonesc mintea. Răsfoiesc emoționat. Citez cuvânt după cuvânt din memorie, pentru că nu găsesc pagina esențială. Puțin îmi pasă de ceea ce vor zice apoi comentatorii. Pentru că modific din mers conținutul cărții scrise, poate, chiar de mine...

Intermezzo oniric

Văd în câmp doi-trei oameni. Greu încercați de nevoi. Își cară calabalâcul în 2009. Fac uneori foc din spătare de scaune. Căruța abia merge. Catârii se împotrivesc. Această familie alungată se uită la mine. Trece prin mine.

Intermezzo aievea

Îmi vine să vând casa și să mă duc să stau lângă niște containere, văzute pe lângă un bloc de pe strada Soveja din Constanța. Mai este sub podul “de la Butelii”, la doi metri de calea ferată o căsuță ceferistă, de 1,50 pe 1,50 metri. Aici stau mai mulți oameni. O fetiță aține calea celor care trec liniile ferate și valea adâncă a gunoaielor, spre cartierul Medeea. Mai întâi își arată fundul, dând jos pantalonii. Apoi cere bani.
Altă copilă, cu lacrimi în ochi, mi-a cerut, tot pe-acolo, ceva de mâncat. Se ținea după mine cu mâna întinsă. Aveam șacoșă. Nu i-am dat, pentru că mi se păruse că vrea să-mi smulgă pe întuneric sacoșa. Ea mergea repede spre linia ferată. Credeam că se va sinucide, așa de tare începuse să urle de disperare... Îi ofeream mâncare acum, dar a dispărut repede. O fi fost Dumnezeu?
Erau niște oameni de speriat la calea ferată. Și doar e mijlocul Constanței acolo... Oricum, mijlocul bulevardului Brăteanu, care duce spre București, e la câteva zeci de metri de valea gunoaielor, unde locuiesc și eu...

Visul catedralei s-a terminat. Legenda lui Manole și-a Anei continuă...
Întreruperea de mai sus a acestui vis, după ce rostisem în public vreo patru rânduri de foc din mintea mea, nu trebuie să deruteze pe nimeni. Haide să nu ne mai gândim la întreruperi. Ele asaltează ființa, o zguduie... Catedrala rămâne! Dobrogei îi trebuie o nouă catedrală...
Cică la Tulcea va veni un nou episcop ortodox. Dar catedrala mea din vis n-o fi bună pentru acesta?! Glumesc. Și de ce nu?! Parcă Scytia Minor a fost până acum o mie de ani placa turnantă a creștinismului și spre germanicii (goții) lui Ulfila, ucrainieni, ruși, bulgari, poate și spre regatul maghiar…
În urma acestui considerent, parcă îmi dă acum visul ghes să-i extrag anumite semnificații din imaginile derulate:

1) Faleza Dunării la Tulcea devine o luminoasă și exotică întindere litorală. Deși e toamnă, prin octombrie 2009, aici tinerii înoată în grupuri numeroase. Și eu stăteam mult pe la “Lemne arse”, pe faleză – locul de adunare vesperală a rockerilor, chiar de dinainte de Revoluție. Tinerii par delfini, veniți în apele transformate, care nu mai rămân dulci, ci se fac salmastre, ca sarea-n bucate.
Din aceste detalii strânse cam în dezordine rememorativă pot deduce că orașul meu natal, cel al inițierii, capătă o istorie fictivă. Redimensionare radicală, venită dinspre forțele ultimei generații de tineri, căreia nu-i mai aparțin. Dar pe care o cunosc. Foarte bine.

2) Catedrala de pe locul Colegiului Național “Spiru Haret”, unde am învățat până în 1994, este un suport de încredere pentru cariera mea intelectuală. Na, c-am zis-o și pe-asta...
Faptul că Veronica, absolventă din 1999 a Teologiei-Litere în București, mă conduce, iată, la această întrevedere cu publicul și specialiștii, mă pune foarte mult pe gânduri. O iubisem curat. Dar s-a măritat.

3) Veronica devine în vis custodele sau marele prelat-vrăjitor al catedralei catolice din Tulcea – de fapt o catedrală-fantomă, după modelul vaselor fantome, ce-i speriau pe băltăreții dunăreni în verile foarte secetoase, când fluviul rămânea de-o șchioapă.
De parcă n-ar mai exista nicio comunitate romano-catolică și biserica din orașul Tulcea... Membrii ei, cunoscuți bine de mine, nu îmi apar în vis populând catedrala. Nu-l văd pe bătrânul preot catolic. Cred că a murit, chiar în realitate. N-o zăresc nici pe doamna Pinter, profesoară de pian, care mi-a fost colegă la Liceul de Artă... Nici pe Bianca... Nici pe fiica pictorului Gasser (o fi prin străinătate, mai știi!).

4) De ce să-mi arog prin vis rolul de specialist în artă sau istorie, adică într-un domeniu pe care nu l-am cercetat îndeajuns ?! Nu cumva cartea prezentată de mine o să fie în viitor prima creație a mea personală? De vreme ce mă străduiesc din răsputeri să-mi formulez visând liniile de bază ale conținutului ei de idei… Nu prea mă poate mulțumi rolul ingrat, de-a prezenta public o carte străină de mine. O fi străină, dacă ea deja se scrie în capul meu; iar când va fi gata, greu va fi dezlipită de inimă – cu metoda lui Shylock din Shakespeare.
Aș dori să-i secretizez pentru totdeauna mesajul.
Să le fie cunoscută tuturor ideea ei, însă pe un alt material decât cel tipografic – orișicât, un paradox al deceniului cu numărul 202 din era noastră!
5) Dar nu se mai poate. Cartea mi-a sechestrat discursul. A început să mă scrie ea pe mine, zi de zi, ceas de ceas. Eu sunt acolo, în adâncul nefericit al paginilor. Eu, element total nociv ei, inclus de moartea poate prea apropiată, ca un sfârșit al veacurilor. Eu Dragoș Tulceanul, din neamul Vișanilor, de prin zona Sibiului și Făgărașului. Că de-acolo au venit bunicii bunicului meu. Și s-a unit el la șaisprezece ani cu cea mai frumoasă tânără din neamul Varză pe la Aidemir și Amalău, mai jos de Ostrov, spre Silistra. Iar taică-miu a fost conceput în decembrie, la Regie (noua graniță cu Bulgaria, după pacea de la Craiova), când era strămutat forțat ultimul val de români din Kadrilater. Bunicul plecase din primul val, încă de la sfârșitul verii lui 1940, dar venise s-o ia și pe Constantina Varză. Fusese prins : o vorbă românească, o mie de leva !” Flăcăii încinși nu tac ! Două spătămâni au stat înveliți cu rogojinile și picioarele-n zăpadă. Și-au mai avut doi băieți și două fete, care trăiesc și astăzi. Bunicul a mai plecat odată înapoi, în 1999, imediat după Bobotează, după tinerețea sa spectaculoasă. Bunica mea încă îl visează noapte de noapte. Avea cu doi ani mai mult ca bunicul. Acum are vreo doisprezece în fața lui! Pentru că i-am dat să citească multe romane apărute la editura Ex Ponto. Și-a dezvoltat la adânci bătrânețe simțul lecturii, după ce nu citise o carte toată viața... Acum nu mai vede decât foarte slab cu ochiul drept... I-ar trebui operație, dar e riscant. Îl vede ea mai bine pe tataie... Ce romanțuri împletește ea, ba în somn, ba în stare de reverie... Și încă își spală lucrurile în cadă. Și tocmai a făcut din nou fasole. Și a stat până la cinci-șase dimineața la nunta verișoarei Ancuța (șefă pe-un departament al Spitalului Județean din Constanța), fiind dusă cu taxiul până la hotelul Ambasador din Mamaia...
Iar eu... Bastardul incomod al Mangaliei și Constanței, asta am devenit! Mânia sfântă poate este prea multă deasupră-mi, ca să mă ia în primire, să mă șficuiască, că am adunat fără tactică materialul protestatar al prozei mele viitoare, pe care n-o s-o vedeți tipărită!

6) S-a ivit în ultima vreme încă o suspiciune: că nu voi păși, decât puțin, în anii maturității mele. Ca și cum aș încerca acum apa mării. Și n-aș mai înota ore întregi ca la sfârșitul acestui septembrie. Albirea rapidă a bărbii mele mă face să cred că am intrat pe ultima sută de metri a sprintului vieții. Sarea lupului din poezia lui Ioan Flora...


III. Evadare dincolo

Ascultați alt vis.
L-aș putea intitula altfel, “(Ne)împlinirea unui colț al lumii”.
Pe la începutul acestei toamne, care a prelungit spre infinit vara, am pătruns, fără să vreau, într-o altă zonă, unde se trăia postistoric.
Urcând pe strada Eternității – o centură sud-estică a Tulcei (și-a cartierul numit chiar astăzi 23 August) – pe lângă acel gard de beton ce împrejmiește singurul cimitir al orașului, am găsit un izvor sau un pârâu, ieșind năvalnic, în pantă, de sub zidurile unei clădiri vechi, înalte. Pătrunzând pe brânci în interiorul ei, am început să-i escaladez un fel de pereți-etaje-scări ca să trec mai departe, spre fruntaria orașului, ca să văd cum mai arată cimitirul, dealurile spre Agighiol... Pereții depășiți de mine erau întortocheați, un adevărat labirint vertical, puțin oblic. De sus mă uitam în josul spărturii pe unde ieșea apa, înspumată pe niște bolovani montani.
Șerpuind ca o șopârlă care vrea să iasă la soare, când am dat de ferestrele dinspre Deltă ale imobilului, am fost martorul unei alte atmosfere terestre : nici urmă de aerul lugubru, al cimitirului multietnic tulcean, cu lespezi turcești, evreiești, cruci lipovenești… Dimpotrivă, erau pe dealuri mulți copii, lăsați singuri de părinți pe timpul zilei, ca să se joace, să descopere viața. Unii intraseră și în labirintul din care veneam. Cocoțat ridicol, mă pregăteam să cobor la ei – dar nu ca Zarathustra, ci precum un clovn bătut din toate părțile. Pentru că izbucnise o hârjoană inventivă a lor, o provocare a mea. Acest lucru, un fel de joc logic, ori de strategie numit camai-camai cu Sfinxul, în care eu eram ținta și enigma lor, m-a făut să ies mai repede. Ieșii încă viu din “bârlogul” lumii mele, pe care n-o mai recunoșteam deloc aici, fiind depășit de mintea copiilor ce-mi înscenaseră desprinderea de pe locul meu de simplu spectator. Avusesem impresia că fusesem și tras cu sfoara, încă de când escaladasem din afară labirintul clădirii. Ajunsesem într-o lume a viitorului apropiat.
Fiind seară, am asistat la revenirea în corturile-hangare a părinților și tuturor celorlalte rude. Cât de bine știau ei să-și petreacă inteligent timpul! Se făcea că citeam un raport, pe care mi-l serviseră în loc de cină la masa obștească, unde nimeni nu înfuleca decât bucatele cuvintelor și îngițea apa amintirii. Fugiseră de ruși, încă de pe vremea lui Petru cel Mare până în mileniul al treilea. Mai exact, evadaseră complet în două epoci, cea a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și cea a lui Nicolae Ceaușescu… De fapt, nu contează câți veniseră aici mai de dinainte. Nici câți veneau în ultimii ani. Comunitatea lor se lărgea văzând cu ochii. Aici nu găseai certificate ale deceselor, oricât căutai prin lucrurile personale. Pentru ei mai existau decese numai în lumea din care veneam eu. Și se mustrau fiecare pentru că zi de zi nu puteau face mai multe dovezi ca să ne spele ochii de balegă…
Istoria tribului originar începuse de fapt altcândva. Bănuiesc eu, dar n-ar crede mulți dacă v-aș șopti.
Se bucurau în voie, ca într-o stațiune. Prețuiau timpul rezervat pentru viața familială. Somn nocturn ?! Nici pomeneală !
Iar dimineața plecau din nou, mai întâi dând raiduri prin alte galaxii, mândri de meseria lor itinerantă…
Doar copiii rămâneau locului, pe acest românism al lui Costantin Rădulescu-Motru, supranumit pământ de Nichita. Ei nu fuseseră deprinși cu zborul, cu plecările intergalactice. Pentru mine, acești copii însemnau mesajul unui viitor, aflat la îndemâna oricui, posibil și azi.
Acest habitat al sfârșitului-etern început de lume mi se pare a prefigura înghețarea tuturor raporturilor umane. Moartea societății, nicidecum a sufletelor. Ca și putința supraviețuirii într-o postistorie a lumii, prefigurată de acest grup uman. Ei se-aseamănă exclusiv primilor budiști, primilor incași, primilor mahomedani, primilor creștini, în momentul când erau persecutați de-“ai lor”.

Epilog. Mă transformam, când voiam, în copil, în pisică, în câine, în lup sau în uliu. Deveneam în labirintul oniric, după ce băusem din picăturile apei ce cădea spre pârâu, un spirit liber, neîncorsetat de nicio reținere. Nicio dorință de întoarcere. Nici măcar ca să-mi anunț rudele, rămase în afară uitate, adormite ca o trupă pe bușteni la teatrul bulevardier al lumii. Favoarea de care mă bucuram nu era elitistă, schismatică, parareligioasă, de fracțiune mafiotă. Sentimentul meu a fost de intrare în normalitatea vieții. Peste vechiul cimitir al Tulcei găseam și un cadru natural schimbat, cu vegetație mai mult mediteraneană, sau mexicană, având câteva oaze “teleportate” din Deltă, Carpații Meridionali, zone rupestre din Apuseni etc.