3.

„Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârșire de nelegiuirea mea, și curățește-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile, și păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta; așa că vei fi drept în hotărîrea Ta, și fără vină în judecata Ta...” citea cu voce răgușită Iancu Lupu dintr-o „Psaltire” cu rame aurite.

„Iată că sunt născut în nelegiuire, și în păcat m-a zămislit mama mea. Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: fă dar să pătrundă înțelepciunea înlăuntrul meu! Curățește-mă cu isop, și voi fi curat; spală-mă, și voi fi mai alb decât zăpada. Fă-mă să aud veselie și bucurie, și oasele, pe care le-ai zdrobit Tu, se vor bucura...”

Slaba lumină a lampei de gaz se revărsa zgârcit peste paginile cărții, dar acest fapt părea că nu prea îl tulbură pe Iancu care își făcuse obicei din a citi în fiecare seară din cartea cu rame aurite și întotdeauna același psalm, în care regele David se căiește de marele său păcat săvârșit, trimițându-l la moarte pe generalul Urie, după ce s-a culcat cu nevasta acestuia Bet Șeba.
Putea nici să nu citească deoarece știa psalmul pe din afară, însă pentru el deschiderea „Psaltirii” și citirea psalmului era ca un ritual care trebuia îndeplinit seară de seară.

„Întoarce-Þi privirea de la păcatele mele, șterge toate nelegiuirile mele! Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic! Nu mă lepăda de la Fața Ta, și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfînt...” continua să citească Iancu, doar cu gura, căci mintea sa întotdeauna hoinărea liberă în acest timp. Pe el, spre deosebire de regele David, nu-l mustra conștiința niciodată și asta nu pentru că ar fi avut o conștiință curată, ci din cauză că nu o avea deloc, o pierduse demult.

„Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale, și sprijinește-mă cu un duh de bunăvointă! Atunci voi învăța căile Tale, pe cei ce le calcă și păcătoșii se vor întoarce la Tine. Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele! Izbavește-mă de vina sângelui vărsat, și limba mea va lăuda îndurarea Ta...” șopteau buzele lui Iancu, iar mintea... mintea sa demonică se pregătea pentru întâlnirea cu Haralambie.

În afară de psalmul cincizeci și unu, Iancu citea cu o deosibită plăcere și „Apocalipsa” sfântului Ioan și anume acel pasaj în care apostolul vorbește despre cei patru caii „calul alb, calul roș, calul negru și calul gălbui” pe care i-a văzut în vizunea ce a avut-o aflându-se pe Insula Patmos.
– Doamne de aș avea asemenea cai!... șoptea de fiecare dată cu invidie Iancu, sperând că odată și odată tot o să aibă asemenea armăsari și cine ar putea spune ce cai îi va aduce în această noapte Haralambie?

„Doamne, deschide-mi buzele, și gura mea va vesti lauda Ta. Dacă ai fi voit jertfe, Þi-aș fi adus: dar Þie nu-Þi plac arderile de tot. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mîhnită. În îndurarea Ta, varsă-Þi binefacerile asupra Sionului, și zidește zidurile Ierusalimului! Atunci vei primi jertfe neprihănite, arderi de tot și jertfe întregi; atunci se vor aduce pe altarul Tău viței” termină Iancu de citit psalmul, punând cu grijă „Psaltirea” în scrinul din lemn de tisa.

Era pregătit pentru întâlnirea cu Haralambie căruia îi datora bani pe trei cai cumpărați încă de Duminica Înălțării.
Așa se înțeleseseră atunci că-i va da banii în noaptea dinaintea Sfântului Dumitru, adică în noaptea asta, când Haralambie urma să-i mai aducă doi armăsari de rasă.
– Cinci cai – o avere! Șopti Iancu zâmbind viclean. Îl cunoștea bine pe Haralambie și știa că acestuia nu-i place multă târguială – ori plătești prețul, ori vezi-ți de drum!
Cine se târguia o singură dată cu Haralambie nu mai pupa cai de la el. Iar asemenea cai la cine mai găsești? Poate la Ion Kocerha... dar cu acest huțul sălbatic Iancu nu vroia să aibă de a face, de când îi puse cuțitul în beregată nici nu vroia să audă de el. E drept că Iancu încercase să-l înșele, dar pentru atât nu se omoară un om.
– Cu îsta nici dracu’ nu cred că vrea să se încurce, scuipă nervos Iancu. Dar de ce să-și facă sânge rău din cauza unui hoț de cai, cu care el nu mai are nici o treabă.

Pentru întâlnirea cu Haralambie Iancu Lupu se pregăti îndelung. Aranjă în așa fel lucrurile încât să nu fie nimeni acasă în acea noapte. Pe Radu Geambașul împreună cu Lungu îi trimisese la Hust dincolo de Tisa, să ducă un cal prietenului său Cilohedi, căruia de câțiva ani îi tot promitea un cal bun pentru șaretă, iar pe Mutu îl trimise să ducă droburi de sare pentru turma sa de la Sărata, unde trebuia să rămână până a doua zi să-i ajutepe frații Buraniuk la mutatul stânii. Oprise lângă el doar pe Roșcat, în acesta avea mai multă încredere decât în ceilalți.
Nevastă-sa Ruxandra, împreună cu Ionuț și Melinda plecară încă de dimineață la Coștiui la socrul său Dumitru Rusnak, care era doar cu trei ani mai învărstă decât ginerele său. Venise singur cu căruța după ei, ca să fie împreună de ziua sa.
– Deci totul e în regulă! șopti Iancu în momentul în care se auzi o bătaie în ușă.