– Petre, vin jăndarii! spuse intrând în odaie nevasta lui Klontz.
Klontz vru să iasă în întâmpinarea lor, însă ușa se deschise înainte să ajungă la ea și în odaie intră căpitanul Țiller urmat de doi sergenți.
– L-ați găsit?... întrebă Klontz neliniștit.
– Pe cine? zâmbi căpitanul către profesorul Stănescu.
– P-p-pe Maxim... se bâlbâi Klontz.
– L-am găsit! Spuse căpitanul fixându-l drept în ochi.
Klontz se străduia din răsputeri să rămână calm, însă tremurul ușor al buzelor și paloarea din obraji îi trăda neliniștea, vroia să pună o întrebare care să nu-l dea de gol, dar nu reuși să prununțe decât un singur cuvânt, care răsună ca o sentință în propriile sale urechi:
– Și?...
– Și o să veniți cu noi domnule Klontz! răspunse ironic căpitanul.
– Hî-hî... nu înțeleg, unde să merg?... încerca să zâmbească.
– La post, unde o să vă reținem pentru cercetări!
– Cum așa!?... Ce fel de cercetări?... Nu înțeleg?... începu să tremure Klontz.
El care nu se temea de nimeni niciodată, acum tremura în fața acestor oameni care-l priveau ca pe un străin în casa lui, ca pe unul care nu are ce căuta acolo printre ei. Deodată totul i se păru străin și îndepărtat. Masa, scrinul, scaunele... totul din jur îi păru străin și parcă îi venea să se întrebe ce caută el acolo, printre aceste obiecte străine lui, printre acești oameni care-l priveau cu indiferență, nici măcar cu ură, ci cu o mare indiferență, de parcă nici nu ar fi fost acolo în casa lui. ”Am îmbătrânit!” îi trecu prin gând.
– Domnule Petre, ar fi mai bine pentru toți dacă nu ați face pe ”niznaiul”! Deja l-am reținut pe Dumitru Iufurko! A recunoscut totul!
Cuvintele căpitanului îl treziră la realitate, de parcă cineva i-ar fi turnat o găleată de apă rece în cap. El era Petru Klontz, cel mai mare gospodar din sat care se afla în propria-i casă, stăpânul tuturor lucrurilor din jur. Stăpânul mesei din fața lui, a scaunelor pe care stau acești oameni, care parcă uitaseră că se află în casa lui, a scrinului, până la urmă și a lui Dumitru Iufurko! Ce poate să recunoască un neica-nimeni?... Cine ar pune cuvântul unui mămăligar contra cuvântului său... contra cuvântului celui mai puternic om din sat?
– Ha-ha-ha!... Cine s-ar încrede în cuvintele lui Dumitru?... Toți oamenii din sat știu cine e și din ce familie se trage! Eu nu am nici un amestec în această treabă. Or fi avut ei socotelile lor. Nu puteți să mă invinovățiți pe mine de moartea lui Maxim Surduc!
– Cum am putea să vă învinovățim de moartea lui Maxim Surduc, atâta timp cât acesta trăiește?... se prefăcu mirat căpitanul.
– Atunci de ce l-ați reținut pe Dumitru? întrebă Klontz, nemaiștiind ce să creadă.
– Pentru deținere ilegală de armă și muniție de război, care după cum susține Dumitru sunt ale dumitale.
– Ha-ha-ha! râse de data aceasta cu o vădită bucurie Klontz. Și eu care credeam că Dumitru l-a împușcat pe Maxim, iar voi mă faceți vinovat că eu l-aș fi plătit să-l ucidă!
– Nu noi te facem vinovat ci dumitale singur te faci vinovat de tentativă de omor asupra studentului Maxim Surduc.
– Păi tocmai ați spus că e vorba numai de deținere ilegală de armă...
– Până acum nu am avut dovezi în afara mărturiei lui Dumitru, iar acum tocmai ți-ai dovedit vina! spuse căpitanul.
Deodată Klontz se simți slab, neputincios de slab.
Va urma.