După ce Dumitru Iufurko plecă cu trăsura împreună cu profesorul Stănescu, Petru Klontz nu avea nici un chef să-l conducă până la casa Annei Surduc, iar profesorul Lupu, studenții și toți cei ai casei se culcară, bătrânul ieși în curte și se așeză pe jgeabul de lângă fântână așteptând întoarcerea lui Dumitru.

– Bată-l Dumnezeu sfântul, să-l bată! înjură cu voce tare. Însă nu știa nici el pe cine înjură... pe profesorul Stănescu, sau pe Maxim Surduc? Până la urmă îi era indiferent pe cine înjură. De un singur lucru era sigur și anume că nu-și va putea atinge scopul spre care râvnea cu atâta ardoare... înțelese că pierduse. Pierduse cum nu mai pierduse niciodată. Și în fața cui?... În fața unui calic mămăligar, în fața unui sărăntoc, căci asta era Maxim Surduc pentru el, un amărât de coate goale care nu se putea compara cu fiul său, fiul celui mai înstărit gospodar din sat.

”Nu pot să fac așa ceva domnule Klontz! Niciodată nu am făcut așa ceva... asta în primul rând, iar în al doilea rând, locul asistentului meu am hotărât să i-l propun lui Maxim Surduc, care este unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul carierei mele de profesor. Vreau să fiu sincer cu dumneata: Iacob nu e băiat rău, dar el niciodată nu va ajunge un medic bun și asta nu e din vina lui, pur și simplu nu are chemarea necesară pentru a practica medicina și ați greșit când ați ales să urmeze această facultate.”

Cuvintele rostite de profesor îi ardeau sufletul, de parcă cineva îi aruncase o lopată de jăratec pe inimă, îi răsunau în urechi ca un blestem.
– Și câți bani i-am propus!... Doamne pentru atâția bani!... Poate trebuia să-i propun mai mulți? – șopti cu vocea răgușită Klontz. Nu, nu! Blestematul de profesor nu ar fi primit nici o sumă, cât de mare ar fi fost ea, există și asemenea oameni pe care nu-i poți cumpăra cu tot aurul din lume, ce-i drept nu sunt prea mulți, dar mie tocmai mi-a fost dat să întâlnesc unul, trânti nervos cu pumnul în jgeabul fântânii.
– Nu! Încă nu m-ai învins Maxime!... Nu m-ai învins și nici nu o să mă învingi vreodată!... Pe Petru Klontz nu îl poate învinge nimeni!... Nimeni, auzi Maxime?... Nimeni!... striga ca un turbat bătrânul.

După aceste cuvinte pline de ură, Petru Klontz se liniști și începu să se plimbe prin curte, iar când apăru Dumitru Iufurko, îi porunci:
– După ce dezhami caii și îi bagi în grajd, să urci până la mine în odaia de sus, am ceva foarte important de vorbit cu tine!
Petru Klontz urcă scările și intră în odaia sa de la etaj, pe care deseori o numea ”cabinet” și în care intrau numai cei mai de seamă dintre invitații săi.
Cu o oră în urmă, în această odaie stătuse de vorbă cu profesorul Stănescu.
Dumitru se uită nedumerit în urma stăpânului său și dând din umeri se apucă să dezhame caii.
– Ia te uită, ce onoare pe capul meu... să stau de vorbă cu ”boierul Klontz în cabinetul său”, unde până acum nu călcase picior de slugă... ha-ha-ha! râse încetișor.

Dumitru Iufurko de nouă ani îl slujea cu credință pe Klontz. ”Cum e turcul... și pistolul! Mult și-a mai bătut capul necuratul până i-a împerecheat!” spuneau despre ei oamenii.
Dacă pe Petru Klontz nu-l aveau la inimă pentru că de multe ori, pe nedrept intabula pe numele său ba câte o bucată de pământ, ba câte un colț de pădure, neținând cont de lacrimile orfanilor și blestemul văduvelor, totuși îl puteau înțelege, pentru că făcea toate acestea cu un scop, acela de a se îmbogăți. Dar cum puteau să-i înțeleagă pe cei din neamul lui Iufurko, care săvârșeau fapte rele numai pentru propria lor satisfacție. Făceau rău de dragul răului și erau fericiți când reușeau să aprindă cuiva șopronul cu fân, sau chiar casa. Oamenii îi urau și totodată se temeau de ei. Nimeni nu vroia să se încurce cu ei. Dar chiar și așa ei spurcau fântânile cu apă făcându-și nevoile în ele, sau otrăveau oile și câinii vecinilor.
Cu toate că de când pe bătrânul Alexa Iufurko împreună cu feciorul său mai mare l-au omorât ciobanii valahi pe muntele Lutoasa, iar Fedur cu doi ani mai mare decât Dumitru se otrăvise din greșeală, Dumitru și fratele său mai mic se liniștiră de tot și nu mai făceau nimănui rău, dar oamenii tot îi urau pe cei doi frați ocolindu-i ca pe niște leproși.

Dumitru se tocmi slugă la Klontz când avea doar paisprezece ani și de atunci nu mai plecă de la el. Nici chiar atunci când îi aprinse acestuia două clăi de fân pentru că nu-i dăduse bani să-și cumpere pantofi înainte de sărbătoarea Paștelor, iar el se considera deja flăcău... avea pe atunci șaisprezece ani, Klontz nu-l alungase, ba dimpotrivă începuse să-l respecte fiind sigur că se poate baza pe acest flăcău cu ochii negri din care scapără scântei.

Nevastă-sa insista să-l alunge pe Dumitru, temându-se că acesta o să le aprindă și casa, însă Klontz nici nu vroia să audă.
– Odată, pe când eram încă flăcău, am cumpărat de pe Valea Izei un dulău mare cât un vițel, pe care l-am numit Hoțul. Peste două zile, când am vrut să-l leg m-a mușcat de mână foarte rău. Două săptămâni mi-a dat felcerul injecții, iar tatăl meu vroia să împuște câinele. Nu l-am lăsat, dimpotrivă i-am dat o bucată mare de carne și l-am mângâiat pe cap. De atunci mi-a deveni credincios și a pierit apărându-mă de securile ciobanilor vișevani. Nu-ți fie frică, Dumitru n-o să ne mai facă nici un rău, deorece nu i-am reproșat nici măcar că mi-a aprins clăile, ba chiar i-am dat mai mulți bani decât trebuia. Ascultă-mă ce-ți spun... eu mă pricep și la oameni, nu numai la câini, o liniști el.

Va urma.