Câteva zile a fost frumos, încetase să plouă, bătea însă un vânt subțire, repezit pe străzi, iar pe cer nori alungiți, fugeau , ținându-se de mână, șiruri de nori haotici, umbrind din când în când soarele.
Apoi a început din nou să curgă din cer, odată cu debutul lunii octombrie, iar eu zac, mi-am găsit un loc într-un scaun și zac , privind buimacă picăturile mărunte și dese. E cenușiu totul, e ciudat că-mi place această starea de dezolare, mereu am simțit că natura sau în special starea vremii mă influențează direct.
Nu a fost o toamnă boemă, privesc afară, cu mâinile strânse între genunchi,cu ochii absorbiți obsesiv, la căderea necontenită a picăturilor aproape invizibile pe care asfaltul nu vrea parcă să le mai primească și se preling în șuvoaie subțiri spre bălțile formate în adânciturile gropilor.
În față am monitorul deschis și o pagină goală pe care nu mă hotărăsc să pornesc să scriu ceva. Pentru că mereu constat că îmi e dificil să mă leg de fragmentul anterior, că sunt tentată să nu respect o ordine prestabilită, o logică firească, ci mai degrabă să sar, să omit, să ascund chiar anumite aspecte ce ar trebui probabil relevate.
De parcă amintirile sau deopotrivă idei prezente stau undeva în interiorul minții, toate pregătite pentru start, toate capabile să se substituie, să fuzioneze între ele, să se metamorfozeze în cele din urmă haotic, pentru a face parte dintr-o realitate palpabilă deși la fel de subiectivă și imprecisă ca oricare alta, ca lumea viselor să zicem.
Realitatea cuvintelor scrise.
N-am vrut să-mi reprim niciodată amintirile, un instinct primitiv de autoapărare sau de supraviețuire mi-a indus ideea, aproape mi-a dictat, că ele sunt singura mea șansă de a merge mai departe. Deși m-au închis în altă lume, m-au subjugat ziua pe străzi, prin parcuri, în trecerea mea pe lângă oameni, noaptea am descoperit că m-au salvat de multe ori de la depresii.
Singurul mod în care am conchis în cele din urmă că pot scăpa de unele sau mă pot împăca cu altele a fost scoaterea lor la lumină, transcrierea pe foi, acolo unde, odată închise, nu ar mai avea nici o putere asupra mea.
Și m-am pornit asemeni unui arheolog să sap în mine, să scotocesc, să curăț și să pun cap la cap, frânturi uneori relevante, alteori destul de neclare, pentru a reconstitui astfel părți ale trecutului meu, deasupra căruia s-a înrădăcinat conștiința mea acutală.
Deși probabil ea, conștiința a suferit modificări, s-a cizelat sau s-a fisurat pe alocuri, s-a învelit în trăiri apoi, mereu am totuși impresia că între mine cea care eram atunci și cea care mă simt a fi acum, nu e nici o diferență.
Pentru că tot parcursul e doar o călătorie, uneori înafara realității, adeseori prin cotloanele minții, cert o călătorie în care te bucuri, te mâhnești, exalți sau cazi în genuni dar există mereu o întoarcere, o revenire impusă în parte de rigorile aceleiași realități, în parte poate acelui sentiment numit nostalgie, o revenire când mâhnit sau sătul de repetiția obsedantă a evenimentelor sau a trăirilor îți dorești să te refugiezi unde decât în interiorul tău, unde vrei să reînvii acele sentimente simple, fără nuanțe,fără înțelesuri, trăite doar.
Poți fi oricum pentru cei din jurul tău, mai puțin poți să-ți permiți să fii tu cel din interiorul minții tale de aici multiplele personalități probabil, cine mai știe.
Mereu trebuie să cedezi sau să aduni experiențe, impresii, pe care în întuneric sau în acea stare de veghe tu, cu sinele tău, le diseci avid, de parcă ai găsi în interiorul lor altceva decât același subiectivism pe care îl descoperi zi de zi în tine însuți. Apoi inconștient totuși de această descoperire sau printr-un mecanism necunoscut al creierului, ți le însușești, ai impresia că au fost dintotdeauna în tine, îți aparțin, că doar de ele ai avut nevoie pentru a-ți construi, asemeni unui proiectant, un profil de cele mai multe ori fals, cârpit inestetic, incapabil să reziste. Și iar ultima salvare, ultimul refugiu ar putea fi întoarcerea la ceea ce erai, la sinele tău gol.


Desculță, mă ridic și-mi aprind obișnuita țigară, după ce am consemnat eu însămi căutător, ultimele trăiri. Mă îndrept spre ușă. câinii latră a străin, ies, și cu ochii micșorați din cauza picăturilor care cad pieziș, privesc spre poartă. Îmi simt inima cum se strânge dureros o secundă doar, apoi îmi potrivesc pe chip una din măștile construite de-a cursul timpului.
Trebuie să fii pregătit mereu cu câte una, realitatea te ia prin surprindere, te prinde adeseori cu garda jos, te umilește pur și simplu pe tine care cu ceva minute în urmă te credeai stăpân pe spațiul tău interior.


- Ai venit?
- Da, pentru câteva zile, concediu, pari surprinsă.
- Mda! înainte de termen, sunt surprinsă desigur.
- Mi-era dor de copil. Și de tine.
- Te rog, nu începe iar.

Nu e liniște între noi, așa ar trebui să fie, să nu ne mai găsim cuvintele, să ne resemnăm, să realizăm că e târziu și inutil să refacem ceva ce nici în condiții optime nu a funcționat satisfăcător măcar.
Încearcă să mă cuprindă în brațe, mă trag de parcă m-aș infesta cu vreun microb și-aș zace apoi bolnavă din nou de incertitudine, mă trag, nu are sens să mă mint, să-l mint.
Mă privește umilit, mă simt prost, dar trebuie să-mi înving instinctul de bun simț prost calibrat în conștiința mea, care acum încearcă să mă determine să-mi cer scuze. Scuze pentru ce, pentru că am pierdut în egală măsură amândoi, s-a creat un alt echilibru în care ne-am individualizat, nu suntem suflete pereche, nici măcar normal nu ne putem comporta unul în preajma celuilalt.
Iese, ușa trântită mă face să tresar, mă simt obosită deodată. Poate trebuia să aleg de la început să fiu singură, e starea în care mă simt normală.
Rămân în scaun, în mine ard zeci de senzații, deși arăt de parcă aș mai avea puțin și voi adormi. Știu că se va întoarce.
El încă mai crede că putem salva aparențele măcar de față cu fiul nostru, ce greșit! El, fiul nostru, a fost primul care a observat scindarea, dar trebuie să fii aproape de sufletul unui copil pentru a-i simți trăirile.
Și totuși când vine și-mi propune să mâncăm împreună toți trei în oraș, nu-l mai refuz. Evit astfel un nou scandal, alte reproșuri inutile.
Mi-e lehamite, străzile sunt goale, fiul nostru ne ține de mână, stomacul mi-e plin de o mâncare pe care nu am savurat-o, am înghițit-o mecanic, cu ochi goi, cu mintea rătăcită. Ne schimbăm în liniște, știu că mă privește, că probabil încă mă dorește, mă folosesc de această slăbiciune pentru că sigur vom face dragoste, ca doi străini dar vom face, instinctele primare nu țin mereu de iubire.
Mă-ntorc spre el, e cu agenda mea în mână, tresar de parcă mi-ar umbla prin suflet deși nici acolo în foi nu sunt eu în întregime.
- Văd că ți-ai găsit un adresant, cui scrii?
- Nimănui, trebuie să dai impresia mereu că te adresezi direct sau individual cuiva, e mai credibil un asemenea discurs.
- " Te sărut Michel...te aștept Emma"...sunt doar versuri să înțeleg... " trupul lui mare...."
- Încetează, da, sunt doar versuri.
Simt cum sângele îmi urcă în obraji, mă simt umilită, scârbită că din tot ce creez, din acele imagini pe care m-am străduit să le alcătuiesc ca pe o poveste, ca pe un tablou, el a văzut strict doar niște cuvinte compromițătoare, doar o intrigă frivolă, de aia uite, de aia noi nu vom mai fi nimic, îmi vine să-i spun dar tac cum tăceam și-nainte, de parcă m-aș simți vinovată și pentru că visez să desenez în cuvinte ceva ce nu am trăit.
- Dacă le-aș rupe acum bucăți nu te-ar durea, nu?
- Nu, mâine scriu altele, nu păstrez nimic din ele în mine, dar de ce să le rupi totuși?
- Pentru că așa vreau, pentru că te-ai schimbat și sigur nu ești până la urmă decât o curvă ca toate celelalte.

Sunetul ascuțit al paginilor sfâșiate mă obosește, nu țin la ele, totul e în mine, de acolo pleacă, pe mine dacă m-ar putea rupe bucăți...
- Să nu-ți mai găsești adresanți, scrie despre mine, despre cât de bine te făceam să te simți, ce sculă mare am poți scrie și cum...
- Ești un dobitoc, nu te dezminți niciodată.

Palma lui ustură așa cum usturau palmele mamei, rămâneau semnele degetelor câteva ore...
...într-o zi o să plec, o să mă duc undeva departe, o să am viața mea cu visele mele, cu acea bucătărie unde dimineața soarele rătăcește vesel pe fața mea somnoroasă și liniștită, îmi voi întinde trupul încă tânăr leneșă, voi merge desculță pe gresia rece cu cămașa de noapte ridicată, cu gleznele dezgolite, asemeni prințeselor din povești.

"
- George e frumoasă Franța?
- Da Lili, e frumoasă.
- O să mă duci și pe mine să o văd?
- Abia aștept, să mai crești puțin, o dă te duc undeva unde sigur o să-ți placă?
- Unde?
- În Deauville. Dar ești mică acum, va trebui să mai aștepți.
- George,de ce m-a dat mama?
Ne-am oprit brusc în mijlocul străzii, soarele e la apus, îi luminează ochii căprui și mari, privirea lui e blândă și veselă.
- Mama ta te iubește enorm, tu însă ești o fetiță mai deosebită și simte că nu mai poate face față., că nu-și poate călca peste regulile conștiinței ei ,să te lase să faci ce ai vrea tu.
- De ce nu poate, doar nu fac nimic rău.
- Nu, nu faci nimic rău, așa e...
Mâna lui mare mi-o strânge pe a mea și simt totuși liniște și sunt fericită cu el.

Mă-ntind în pat, fiul meu respiră profund, pielea lui miroase a puritate, părul lui a copilărie, trupul meu e învins din nou, sufletul arde însă...