La primul meu spectacol organizat într-o sală destul de mică ce-i drept, dar suficientă pentru a-mi satisface mie curiozitatea, nu a venit nimeni dintre ai mei.
Doar doi colegi de clasă, un băiat micuț Florin, care locuia la câteva străzi de mine și prima lui prietenă Camelia. Stăteau în primul rând, i-am văzut, el cu flori, pe care sigur avea să mi le dea, ea zâmbind, cu dinții din față prea mari, prea albi, în semiîntunericul sălii pline.
Eram conștientă că pentru trupa cea adevărată se adunaseră atâția tineri acolo și nu pentru noi, două fete mărunte de clasa a IV-a , dar când înfrigurată am privit în culise spre profesor, așteptând de acolo ultimele indicații, toate acele umbre nedeslușite au pornit să aplaude a încurajare.
Am simțit acea panică specifică debutului doar acele clipe scurte, o senzație fugitivă neconcretizată, frântă brusc înainte de a lua amploare, în momentul în care formația a pornit primele acorduri. Am realizat rapid că nu am cale de întoarcere, că trebuie să merg spre înainte, apoi mi-am auzit propria voce clară și m-am încurajat.
Era straniu cum am avut atunci impresia că făceam acest lucru dintotdeauna. O senzație ca o adiere ușoară mi-a străbătut coșul pieptului, mi-a palpitat scurt în inima și s-a răsfrânt parcă sub forma unor raze spre sală.
Eram fericită că fac asta, o fericire calmă, stăpânită. Mă uitam absurd în mulțimea de ochi, de capete, de haine colorate rânduite pe scaune, căutând un chip pe care oricum știam că nu-l voi regăsi acolo, dar speram...
Speram așa cum mi s-a întâmplat să sper că voi căpăta patine cu un an în urmă, de Crăciun. Știam că sunt scumpe, știam că ai mei nu îmi vor putea lua, dar stăteam cu coatele pe geam, cu ochii ațintiți spre colțul străzii de unde trebuia să apară mama, inducându-mi într-una iluzia că se va întâmpla o minune și le voi avea.
Dar nici în acel an, nici atunci la spectacol mama nu a putut să-mi onoreze dorințe atât de arzătoare, dar costisitoare din păcate.
O parte din mine deci suferea. Un grăunte de suflet se strângea întunecat de dezamăgire, de tristețe de sentimentul singurătății. Atunci poate întâia dată, mai târziu frecvent încercat.
Aș fi vrut s-o văd, să îmi dea acea siguranță că aparțin cuiva, cuiva care ar fi zâmbit mândră în sală, aș fi vrut să mă fi uitat doar la ea...
Nu a putut veni.
A zis că nu are ținută pentru un așa eveniment. Nici eu nu aveam, rochia de catifea albastră cu broderie argintie pe piept, cu cordon lat în talie, perfect mulată pe mijloc și vălurindu-se apoi puțin deasupra genunchilor, era împrumutată de la Valentina.
Părinții ei lucrau amândoi, aveau o situație financiară mai bună decât era la noi, unde doar tata aducea un venit substanțial, intoxicându-se zilnic cu plumbul radiatoarelor. Mama renunțase la serviciu, fusese asistentă medicală, dar după ce a venit pe lume fratele meu mai mic, a rămas acasă. Ce-i drept în scurt timp s-a reinventat, firea ei visătoare nu a putut accepta o înfrângere categorică, așa am dedus eu văzând-o cum se chinuie să învețe o nouă meserie, aceea de a broda la mașina de cusut. Nu i-a trebuit mult acum mă gândesc la faptul că ar fi fost bine să-i fi moștenit îndârjirea, ambiția de a-și demonstra că poate face orice. S-a angajat apoi să lucreze pentru o cooperativă meșteșugărească de artă, o instituție unde merge în fiecare joi să predea lucrul terminat.
Bluze, pălării cu flori, cai de mare sau dragoni brodați pe halate de baie lucioase și viu colorate, cu care mă îmbrăcam adesea defilând apoi prin fața oglinzii din hol.
Lucra mult noaptea, atunci era liniște toți înafară de noi două dormeau, broda și povesteam atunci despre toate nimicurile lumii sau despre cărțile pe care le citeam.
Își găsise probabil și ea menirea sau sensul pentru că se dedica destul de mult preocupării ei, așa gândeam, că nu poți trece prin viață așa degeaba,fără să îți găsești în învălmășeala de trăiri acea faptă care să te motiveze.
Așa era și cu mine atunci, eram sigură că voi merge înainte, că mi se deschiseseră porți spre o lume nouă din care sigur trebuia să fac parte, altfel de ce m-aș fi simțit atât de firesc, de bine, de satisfăcută?
Până într-o zi însă.
Pentru că imprevizibilul e ca un cutremur pe care nu-l poți prevedea nici măcar cu câteva minute înainte. El lovește fără avertisment și distruge orice echilibru oricât de minuțios sau trainic ar putea fi.
În acea zi am năvălit ca o furtună pe ușa bucătăriei s-o anunț că plec în turneu. De când auzeam eu acel cuvânt! Cum tresăream când ceilalți îl pronunțau purtându-l dintr-un colț în altul al încăperii aceleia micuțe!
Când am primit vestea că mă vor lua și pe mine am roșit violent și mi-a venit să plâng de emoție, mai ales că toți cei mari mă înconjuraseră ca pe un adevărat nou membru. Era cel mai frumos eveniment care mi se putea întâmpla.
Voiam să îi spun, să îi demonstrez astfel că munca mea, drumurile și încăpățânarea de a fugi zilnic acolo nu au fost zadarnice, că era o certitudine ascensiunea mea, mă gândeam că îi voi spune ca și cum mă voi răzbuna pentru toate certurile pe care le-am purtat noi două, legate de caracterul meu boem.
Dar în bucătărie așezat incomod, între frigider și masă, pe scaunul unde stăteam de obicei eu, cocoțată cu picioarele sub mine să-mi fac temele, stătea atunci George. Apucasem să țip că am turneu doar. Apoi am vrut să fug înapoi, nu știam de ce, de parcă făcusem vreo faptă rea și venise să mă pedepsescă, nu știu altfel de unde acel impuls spontan?
Vocea lui calmă m-a oprit însă și mi-a adus aminte de cât de mult mă atașasem de el, cum tot acel timp și atâtea evenimente nu m-au putut face să uit acel sentiment , el zăceau cumva încă în mine.
M-a rugat să-i cânt ceva și dacă m-ar fi rugat mama sau nu știu, oricine dinafara clubului nu aș fi putut face asta, eram timidă, dar lui i-am cântat un cântec pentru copii. Cu ochii pe geam, cu nasul roșu înghețat de frigul de afară, i-am cântat în timp ce picioarele îmi tremurau și mâinile mai aveau puțin până să reușească să rupă marginea feței de masă de mușama.
Mama făcea o cafea, eu adoram cafeaua știam să fac diferența între mirosul unui surogat și adevărata aromă atât de rar însă inhalată în casa noastră. Dar era sigur de acea dată o cafea adevărată iar eu îmi ocupasem deja mintea, întrebându-mă de unde ar fi putut să o aibă.
- Ești o fetiță talentată, Lili.
Aprecierea lui m-a făcut să roșesc poate deja eram roșie și acum simt parcă senzația aia de fierbinte în obraji, mirosul cafelei și glasul lui vesel.
A continuat să vorbească, întrebându-mă de ce nu mai merg la ei.
- Știi că mama ține la tine, am găsit-o tristă și mai însingurată ca niciodată.
Mă trăsese din cadrul ușii și mă ținea pe genunchi, mama privea cumva încurcată de acea situație, îi căutam privirile să mă încurajeze sau să văd acolo cum trebuia să fiu atunci, dar mama privea undeva spre ușă, evitându-mă parcă intenționat, deși de acolo nu apărea nimeni.
Am lăsat ochii în pământ , am vrut să-i spun că ea m-a alungat, că da, poate greșisem că m-am grăbit să pun întrebări aiurea, dar am suferit ca un câine părăsit brusc după casa aia liniștită și ciudată, după zgomotul cârjei lovind gresia sau după amiezele de duminică petrecute în fotoliul din salon, unde număram câte raze de soare strecurate hoțește printre golurile obloanelor, reușeau să se reflecte pe covor.
Dar mi-am revenit, am alte preocupări, am un viitor în față.
Am vorbit însă ca de obicei în gând, de parcă aș fi putut crede că totuși îi puteam transmite în acel fel naiv revolta mea.
- Nu te duci în nici un turneu, a rupt mama acea tăcere deodată.
- De ce? Trebuie să mă duc.
- Nu poți lipsi de la școală, nu ai voie să îți neglijezi școala pentru așa ceva.
- Dar îmi dă scutire mamă, sunt doar trei zile, mergem cu autocarul.
Îmi tremura vocea a plâns, simțeam cum se năruie toate speranțele mele pentru că știam că odată ce ea lua o hotărâre, nu mai revenea asupra ei.
- Lili, tu nu vei merge cu ei, trebuie să înveți carte, să ajungi ceva în viață, să faci ceva folositor, nu să cânți ca lăutarii prin restaurante.
Mama nu suporta lăutarii, mai ales femeile rujate strident, îmbrăcate extravagant și țipător, artiștii erau pentru ea oameni excentrici, pierduți de realitate, cu un prezent incert și un viitor iluzoriu.
- Nu e o viață decentă, a mai spus și s-a îndreptat către aragaz.
Cafeaua făcuse o spumă adevărată, maronie și groasă, am ezitat bulversată de acea imagine nu-mi dau seama , aș fi vrut să întreb de unde o are, dar celălalt sentiment , o furie bruscă, m-a invadat ridicându-se din mine așa cum se umflase acea compoziție sub acțiunea flăcării palide a gazului.
Am sărit din brațele lui George direct spre ea, ca o jivină gata să sfâșie.
- Tu nu vrei să fac nimic. Nimic nu-ți place. Gimnastică nu, că nu mă mai mărit, balet nu că nu ai bani, floricultură nici atât că-mi pierd timpul și acum te legi și de muzică, ce vrei să fac mamă? Să mă sufoc sub pătură, să-ți tai ție ațele la broderii, să stau cu coatele pe geam ca Loredana, în fiecare zi?
Știam să vorbesc, când eram nervoasă cuvintele se așezau frumos în mintea mea și năvăleau ca pe bandă rulantă, coerente, fără echivoc.
Mama nu știa adesea cum să își construiască un contraargument și-atunci mă trăgea de cozi , mă făcea obraznică și mă trimitea în camera.
Apoi nu ne vorbeam zile întregi, ne loveam una de alta, mă trezea ca de obicei dimineața, îmi prindea părul cu gesturi ferme, simțeam răceala sau severiatea cu care eram pedepsită dar mă supuneam docilă, fără să vorbesc, fără să protestez și fără să-mi cer iertare .
Asta se pregătea să facă și atunci dar s-a oprit încurcată, văzându-l pe George cum mă trage înapoi în brațele lui.
A fost tăcere, o tăcere jenantă pentru ei probabil, pentru mine doar un gol de timp pentru că nu mai speram la nimic, știam că-mi tăiasem aripile singură, pierdusem deja.
Apoi s-a vorbit, a vorbit tot mama de fapt.
- Ai să te duci și-ai să stai la doamna Vlădău. Are nevoie de ajutor iar ție o să-ți vină poate mintea la cap acolo.
În brațe la George era cald, mirosea plăcut a parfum scump, un miros tare, proaspăt. Mâinile lui mari îmi susțineau de parcă ar fi vrut să mă apere spatele și fața iar eu am simțit atunci că îmi e brusc rău, că o amețeală îmi furnica prin picioare, muindu-mi-le nefiresc. Mai țin minte doar că m-am lăsat moale cu capul pe cămașa lui bleu, apoi am alunecat parcă într-un gol
„ mama mă dă...probabil așa e, mama asta nu e mama mea...”