Târziu în noapte. Încerc să adorm. Nu pot! Mă întorc cu o oarecare nervozitate de pe o parte pe alta. Un ticăit surd tulbură liniștea nopții, e doar ceasul ce-mi deranjează somnul.. Încerc să mă gândesc la ceva, dar nimic nu-mi vine în minte… Deschid ochii și privesc în jur, nu observ nimic, beznă totală… Mă ridic repede din pat ca din instinct, mă duc la fereastră și privesc, e pustiu, toți dorm, doar vreo pisică uitată pe afară se aude mieunând din depărtare. Mă îndrept brusc spre ușă și cobor în fugă scările, alerg pe străduță fără a privi în jur, nu știu unde mă duc, parcă aș fi ghidată.
Străbat în fugă strada și mă îndrept spre pădure, încep să mă gândesc de ce mă duc acolo dar nu găsesc niciun răspuns, vreau să mă întorc dar parcă ceva mă reține, ceva din adâncul sufletului mă obligă să-mi continui drumul. Ce drum? Știu că trebuie să ajung undeva. Dar unde? Mii de gânduri și întrebări îmi inundă rațiunea… Continui să alerg, însă la un moment dat simt nevoia să mă opresc, Ceva mă țintuiește acolo. Nu știu unde mă aflu, nu cunosc acel loc.
În față mi se arată o casă mare, întunecată, cu geamuri sparte, ușile erau larg deschise. Mă îndrept încet spre ea, mă simt atrasă ca de un magnet. Un vânt puternic mă doboară și cad pe pământul rece dar nu mă interesează nimic, mă ridic și îmi continui drumul; ajung la intrare, pășesc înăuntru. Era foarte frig (în ciuda faptului că era abia începutul lunii iunie), nu vedeam nimic în juru-mi dar continuam să merg fără țintă. M-am apropiat de o altă cameră, deschid ușa, două lumânări erau aprinse, astfel am reușit să disting câteva particularități ale acesteia.
Era simplă, cu un pat vechi lipsit de așternuturi, deasupra căruia trona un baldachin sfâșiat, o oglindă spartă se afla undeva în dreapta patului, un portret al unei femei frumoase stătea impunător deasupra unui șemineu; din păcate trăsăturile feței nu puteau fi prea bine distinse din cauza pânzelor de păianjen. Într-un colț al camerei se afla o masă pe care se aflau așezate două lumânări aproape terminate, obosite de atâta muncă… Priveam nedumerită, mă simțeam speriată, inima îmi bătea cu putere, mă apropii de pat și mă așez. Aștept…. ceva sau pe cineva.
Așteptarea se încheie, simt un fior, o respirație, mi-e teamă să mă întorc, parcă nu pot, ceva mă oprește, mă simt blocată nu pot reacționa în niciun mod… Mă atinge… paralizez total. Mi-e teamă, deși… parcă mi-e bine... e lângă mine. Se apropie din ce în ce mai mult și se așează chiar în fața mea, ridic privirea din pământ și… în fața-mi se arată un tânăr de vreo 20 de ani, de statură medie, puțin palid, cu ochii verzi, brunet, o cicatrice în formă de cruce îi brăzda obrazul stâng, frumusețea sa avea ceva straniu, privirile, mișcările erau ireale.
Vine lângă mine și-mi cuprinde mâna, nu pot reacționa, înlemnesc la atingerea sa. Era atât de rece, îmi plăcea atingerea lui timidă. Mă ridic și eu, stăm față în față. Privirea sa cuprinzătoare era ațintită asupra mea, mă măsura din cap până în picioare iar apoi se uită fix în ochii mei.
- Te așteptam…
Atât mi-a spus și m-a cuprins în brațele sale, strângându-mă cu putere. Mă simțeam așa de bine alături de el… știam că sunt în siguranță deși continuam să nu scot niciun cuvânt. Își apropie buzele de ale mele și mă sărută. Îi simțeam suflarea rece și pielea rigidă a buzelor, tot trupul îmi tresărea. Simțeam că plutesc, încet, încet picioarele mi se desprindeau de pământ și mă înalț, iar el era lângă mine…
Un vânt puternic mă lovi și mă aruncă din brațele sale, cad inconștientă pe podea… Îmi e frig, foarte frig, deschid ochii și mă trezesc în aceeași cameră, simt ud, pun mâna la cap și realizez că un șiroi de sânge îmi brăzda tâmpla. Îmi amintesc ce s-a întâmplat, mă ridic, îmi e frig… abia acum realizez că am plecat doar în pijamale și sunt și desculță, dar mi-e indiferent. Mă uit în jurul meu și-l caut cu privirea dar nu e… Unde a dispărut?
Straniu! Nu-mi amintesc decât că am căzut, în rest totul e incert. Încep să-l caut prin casă, pătrund dintr-o cameră într-alta, nimic, nici urmă de el… Măcar un semn cât de mic… Nu știu absolut nimic despre el, e ceva ce mă atrage. Oare unde-i acel înger cu chip palid?
Ies dezamăgită pe ușile ce cu câteva ore în urmă mă așteptau larg deschise. Pe aleea din fața casei găsesc o lalea neagră, mă aplec și o iau, un fior rece îmi străbate tot trupul. Oare e de la EL? Sărut frumoasa floare și o lacrimă începe să-mi cadă încet pe obrazul stâng, parcă-i simt prezența dar nu-l văd nicăieri. Continui să pășesc încet spre casă, nu mai simt nici frig, nici durere, doar mă gândesc la EL. Oare o să-l mai văd vreodată? Ajung acasă și mă trântesc obosită în patul meu, adorm foarte repede, nu-mi mai pasă de nimic.
- Anca! Trezește-te, o dată! E ora 13:00 și tu continui să dormi! (se apropie de mine și îmi dă pătura la o parte) Dumnezeule! Ce-i cu tine copilă? Unde ai fost? Ce ai pățit? Unde te-ai lovit? Hai, ridică-te mai repede să te duc la spital! Ancaaaaa! Doamne, parcă nici nu mă auzi când îți vorbesc! (din ce în ce mai speriată încercă să mă aducă în fire)
Stăteam și mă uitam mirată la mama cum încerca din răsputeri să afle ce am pățit, eu nu puteam să-i spun nimic... fiecare cuvânt ce încercam să-l rostesc mi se oprea în gât, o priveam speriată, nu mă durea nimic, iar ea încerca să-mi vorbească. Oare de ce nu puteam vorbi? Ce mi s-a întâmplat? Mii de gânduri mă măcinau iar apoi mi-a apărut în minte imaginea lui. Ochii lui verzi mă tulbură și acum, am impresia că mă urmărește pretutindeni.
Sirena de la salvare mă trezește din visare... Pași grăbiți se aud pe scări, mama plânge disperată neștiind ce-i cu mine, aș vrea s-o liniștesc, nu pot. Când m-au ridicat din pat și m-au mutat pe targă mă simțeam ușoară ca un fulg, simțeam cum plutesc în atmosfera covârșitoare. Și apoi... dintr-o dată totul s-a întunecat, un întuneric greu, apăsător, nu mai puteam gândi sau visa, doar încercam să văd, să descopăr.
M-am ridicat brusc din pat, nu știam unde sunt, m-am repezit la fereastră și am sărit, nu știu ce înălțime era... cred că m-am zgâriat de ceva în acel moment pentru că hainele mi se umplură de sânge. Mergeam grăbită pe un trotuar, nu știam unde sunt, nu știam unde mă duc, știam că trebuie să ajung undeva, mă simțeam ghidată de cineva... eram doar eu.
Târziu am realizat că era aproape miezul nopții, nu-mi păsa, trebuia să ajung acolo! Mă luptam cu mine însămi să-mi dau seama ce fac, mă chinuiam să-mi amintesc ce s-a întâmplat cu mine, parcă totul se ștersese din mintea mea din acea seară. Nu știam ce zi e sau ce an e, nu conta. După aproximativ o oră de mers am simțit că trebuie să mă opresc...
Da! Eram tot acolo, El m-a chemat aici, o să-l văd din nou. Am alergat spre intrarea în casă, de data asta ușile erau închise... Am început să bat cu pumnii și picioarele în uși, acestea nici măcar nu se clinteau. Cu fiecare sforțare îmi dădeam seama că eram și mai departe de el, lacrimile începeau să-mi invadeze chipul...
Urlam de durere, trebuia să mă ajute cineva, disperarea îmi invadase toate gândurile, știam că trebuie doar să fac ceva. Dar ce? Văzând că nu am nicio șansă în fața piedicii ce stătatea între noi am încercat să mă liniștesc și să găsesc altă soluție. Pumnii îmi erau acoperiți de sânge, iar rănile de pe picioare începeau să mă doară din ce în ce mai tare, simțeam durerea în întreg corpul, mai tare mă durea inima de dorul lui, asta era durerea ce mă sfășia pe dinăuntru. Am ocolit de câteva ori casa căutând o soluție de a intra dar toate ferestrele și ușile erau închise.
Luna mă veghea impunătoare, eram doar eu și ea acum. Forma ei aproape rotundă îmi dădea impresia unui chip ce mă privește și îmi urmărește fiece pas, fiece mișcare, ea era acum confesoarea mea. Știa că trebuia să-l găsesc pe El. Mergând în derivă prin grădina din spatele casei am observat o siluetă mișcându-se prin umbra copacilor, am urmat-o. Ajungând aproape de locul cu pricina am preferat să stau ascunsă în spatele unui tufiș, atunci l-am văzut pe El.
Dansa în lumina lunii, erau doar el și ea, mișcările sale erau fără sens, corpul i se unduia încet, părea a fi într-un fel de transă, ochii îi sclipeau și îi confereau o aură cerească, privirea îi era ațintă spre cer, o privea pe ea, pentru ea și dansa... L-am privit câteva minute în șir, nu cred că a realizat că eram acolo. La un moment dat Luna a fost acoperită de nori, atunci dansul lui a încetat el căzând istovit pe pământul rece, acum îi puteam contempla mai bine chipul palid, avea o aură tristă în privire. Nu m-am putut abține și m-am apropiat încet de el, nici măcar nu m-a simțit. M-am aplecat lângă El, i l-am luat capul în mâini și am început să-l mângăi încet.
Era atât de rece și totuși broboanele de sudoare îi invadaseră chipul... M-a simțit, a ridicat încet mâna stângă și a pus-o peste a mea, apoi mi-a tras-o încet spre pieptul lui, mâna-i era atât de caldă în comparație cu restul corpului. Când i-am atins pieptul am realizat că nu-i simt bătăile inimii, nici respirația... Oare murise acum în brațele mele? Nu! Nu putea fi posibil, părea mai viu ca niciodată. A deschis încet ochii și a început să mă privească, părea că îmi contemplează chipul. Privirea-i era atât de blândă acum, mi-aș fi dorit să spună ceva în acel moment, noi nu aveam nevoie de cuvinte pentru a comunica, știam tot ce gândea fiecare. Apoi privirile ni s-au interesectat, mii de fiori mi-au cuprins întreg trup, mă simțeam atât de bine în prezența lui.
Luna începea să-și facă din nou apariția în mărita ei împărăție, lumina ei ne învăluia, ea era confidenta noastră... Atunci el parcă a prins putere, i-am simțit inima zbătându-se sub palma mea, respirația îi era foarte grăbită. Dintr-o mișcare era în picioare, mi-a întins mâna și m-a ajutat și pe mine să mă ridic. Acum eram în față în față, mă privea timid, nu știa ce să facă și cum să reacționeze. M-a luat în brațele sale puternice și am început să plutim deasupra grădinii, îmi tremura tot trupul dar nu de frică... ci de emoții pentru că eram cu el. Îl măsuram cu atenție din cap până în picioare însă privirea mi-a rămas ațintită asupra buzelor lui. Îmi doream cu ardoare să-l sărut, să-i simt suflare, să știu din nou că-i al meu, nu îndrăzneam.
- Dacă ai știi de cât timp te aștept...
- Mă așteptai? (emoțiile mi se resimțeau în glasul tremurând)
- Din totdeauna te aștept. (brațele sale m-au înconjurat și m-a strâns cu putere la pieptul său)
Totul era un vis frumos, un vis din care nu mi-aș fi dorit să mă mai trezesc niciodată. Lacrimile au început să-i acopere chipul, șiroaiele i se opreau încet pe buzele reci și vineții, nu puteam să-mi dau seama de ce plânge. Plânsetele sale deveneau din ce în ce mai disperate, îl priveam speriată și întrebătoare, și deși mă ținea în brațele sale se părea că nu-mi mai simțea prezența. Nu mai ținea cont de mine, plânsul său era sfâșietor, am început să-l mângâi încet pe cap, abia atunci am realizat că îngerul meu poartă o tichie în creștet.
Mângâierile mele au început să-l liniștească puțin. Zborul nostru a încetat și am coborât într-o grădina, ne-am așezat pe o băncuță, am rămas îmbrățișați și priveam împreună Luna. Lacrimile încă îi șiroiau pe față, îi simțeam de asemenea și suspinele ce păreau să nu înceteze. La un moment dat mi-a strâns foarte tare mâna, am început să scâncesc din cauza durerii provocate, s-a uitat speriat la mine, parcă abia atunci a realizat că sunt o ființă vie.
Noaptea a trecut pe nesimțite pentru că eram împreună, doar noi doi...

Dureri îngrozitare m-au făcut să tresar și să-mi zbucium visul, am deschis ochii cu teamă, el nu mai era cu mine. Am început să pipăi zona din jurul meu crezând că poate îl găsesc dar nu era nicăieri, în mâini îmi rămânea doar lutul rece. Am încercat să mă ridic, nu puteam, mă simțeam paralizată de la brâu în jos, nu-mi puteam controla trupul... Am început să strig după ajutor în speranța că mă va găsi cineva, disperarea mă cuprindea.
Ce se întâmplase cu mine? Unde sunt? Apoi imagini cu el mi-au apărut în minte, am fost cu împreună. Eram din nou singură, nici măcar luna nu-mi mai ținea companie. Razele puternice ale soarelui păreau să mă orbească, nu puteam să văd aproape nimic în jurul meu. Acum eram doar o parte din pământ, puteam să țip, nu avea cine să mă audă, nici măcar nu știam unde sunt...
Pași începeau să se audă, zgomotul acestora devenea din ce în ce mai puternic, cineva se apropie de mine. Apoi o umbră a apărut în dreptul meu, ridic ochii. Era un bărbat de vreo 40 de ani, de statură medie, cu un chi trist și distrus de vreme, îmbrăcat sărăcăcios și murdar. Se lăsă deasupra mea.
- Ce ați pățit? Ce căutați aici?
- Nu știu ce s-a întâmplat, nu mă mai pot mișca... Nu știu nici măcar ce caut aici, de fapt nu știu nici unde sunt.
- Sunteți în Cimitirul Central. Vă ajut să vă ridicați? Ce ați pățit la picioare?
- Da, te rog. Cum adică ce am pățit la picioare? Nu am pățit nimic. (nu puteam înțelege ce vrea să spună)
- Păi... sunteți rănită...
- Rănită? Nu am nicio rană, ți se pare. (nu-l puteam crede, eu nu simțeam absolut nimic)
M-a luat în brațe și m-a așezat pe o bancă din apropiere, atunci am putut vedea unde mă aflam. În fața mea era un mormânt, acolo dormisem, acolo mă găsise. Piatra funerară era destul de veche, nu se mai înțelegea mare lucru de pe ea și în plus era acoperită în întregime de iederă.
- Te rog dă tu iarba la o parte din dreptul mormântului.
S-a așezat în genunchi și a început să curețe mormântul, puteam să văd tot. Fotografia de pe piatra funerară era a lui...
DUMITRESCU ANDREI
NÃSCUT 13 MAI 1950
DECEDAT 20 MAI 1970
Andrei... așa îl cheamă... era atât de frumos, îmbrăcat elegant într-un costum negru (cum era moda vremii), o cravată lungă îi brăzda pieptul, ochii scântâietori îi erau acoperiți de ochelari. Cum de era mort? Nu pot să cred așa ceva... azi noapte era atât de real.
- Este bine acum, domnișoară?
Glasul lui mă trezi din visare.
- Da, e foarte bine! Îți mulțumesc. Știi cumva al cui este mormântul acesta?
- Da, tânărul ce se odihnește aici de mai bine de 30 de ani a fost prieten cu tatăl meu. Din câte am înțeles a murit de inimă rea.
Lacrimile au început să mi se prelingă pe obraz.
- Se îndrăgostise de o doamnă căsătorită. Dacă îmi amintesc bine mi se pare că se numea Altheea Popescu. Nu mai știu exact pentru că toți de aici îi spun „Doamna în negru”, a decedat acum 10 ani, mormântul din dreapta este al ei, se zvonea că așa a lăsat în testament să fie înmormântată alături de el.
Deci.... El nu era al meu, era al ei. Inima se rupea în mii de bucățele, fiecare cuvânt pe care îl rostea mă făcea să-mi doresc mai tare să mor și eu alături de el.
- Doar că astea-s doar zvonuri, nu știe nimeni nimic exact. De fapt există o legendă despre ei.
- Despre ce e vorba? Te rog spune-mi. (întoarse capul brusc spre mine, parcă abia acum mă observa, se sperie când îmi observă fața schimonosită de durere)
- Păi... se spune că cei doi fuseseră ursiți, se cunoșteau de mici. Doar că atunci când au început să se îndrăgostească unul de altul, părinții ei au decis s-o mărite cu altcineva, cu bătrânul Popescu. Doreau altceva pentru fata lor, vroiau ca aceasta să nu mai fie o biată țărăncuță. Ea s-a împotrivit, dar nu a avut ce face. Imediat după căsătorie aceasta a început să se îmbrace doar în negru. Spunea că poartă doliu pentru sufletul ei.
- Dar el? Cu el ce s-a întâmplat?
- El? El era mai tânăr decât ea, cu vreo 2 ani, avea doar 18 ani când aceasta s-a căsătorit cu Popescu. A tot încercat s-o convingă să renunțe la el dar aceasta nu a vrut să se împotrivească părinților ei. El a început s-o urmărească în fiecare zi, în fiecare noapte, devenise umbra ei, situația a durat aproape 2 ani până într-o zi când l-au găsit decedat în fața casei ei... Nimeni nu știe ce a pățit...
- Casa ei? Unde locuia?
- Ea? Nici nu mai știu... într-un conac undeva, pe strada „Eternității”, mi se pare că în apropierea unei păduri. Oricum casa aceea e părăsită, bătrânul nu avea moștenitori.
- Dar ea de ce a murit?
- Se zice că după moartea lui ea înnebunit iar apoi a fost internată într-un sanatoriu. Popescu a murit și el la scurt timp. Iar ea a rămas în sanatoriu până când s-a sinucis. Acum probabil sunt împreună.
Urme de gelozie mi se citeau pe chip, îmi doream ca el să fi fost doar al meu, nu și al ei... Dar... Dacă o iubea pe ea de ce mă caută pe mine?
- Dumneavoastră ce căutați aici?
- Păi... nu pot să-ți spun.
- Știți, se zvonește că Andrei ar umbla noaptea prin casa ei căutând-o. Mulți care au trecut pe acolo spun că au auzit plânsete de durere și că ar fi văzut umbre dansând.
- Da... (vorbele sale îmi înghețau sufletul) Soțul ei unde e?
- Popescu?
- Da.
- Popescu e înmormântat în grădina din spatele casei.
Nu mai puteam articula niciun cuvânt, simțeam cum oboseala mă cuprinde, pleoapele îmi erau din ce în ce mai greoaie, sufletul mai liber ca niciodată. Întunericul mă apasă, nu mai simt nimic.
- Anca! Copilă, acum ce ai mai făcut? (suspinele mamei se amplificau cu fiece minut în plus, disperarea ei nu avea limite)
- Mamă... (niciodată nu mi-a fost mai greu ca atunci să vorbesc... I-am strâns mâna într-a mea și o priveam cu ochii în lacrimi)
- Copila mea, în sfârșit te-ai trezit. (mi-a luat capul în brațele ei și a început să-mi mângâie încet fruntea, așa cum făcea când eram mică, am adormit în brațele ei)
M-am trezit a doua zi, eram într-un pat de spital. Mama era la căpătâiul meu mă veghea. Avea ochii roșii, se vedea că plânsese continuu, când a văzut că m-am trezit și-a șters în grabă lacrimile
- Ce s-a întâmplat?
- Asta aș putea să te întreb eu pe tine...
- Nu-mi amintesc decât că eram pe o bancă într-un cimitir și... apoi m-am trezit aici.
- Dar ce căutai în cimitir?
- Nu știu.
- Cum nu știi?
- Nu-mi amintesc nimic.
Ușa se deschise, un domn între două vârste intră în salon.
- Bună dimineața! I-ați spus?
- Nu...
- Ce să-mi spună?
- Îi spun eu sau dumneavoastră? Ar fi cazul să afle.
- Eu nu-i pot spune. (ochii i s-au umplut de lacrimi)
- Nu știu ce s-a întâmplat cu tine, dar când te-am găsit aveai picioarele rupte și ai paralizasei de la brâu în jos. Nu am avut ce să facem pentru tine, șansele de recuperare sunt foarte mici.
- Adică nu mai pot să merg? (am început să plâng de disperare)
- Nu.
Mi-am amintit apoi că în noaptea aceea am sărit pe geam... probabil aceea era cauza.
- Dar... nu se mai poate face nimic?
- Nu.
- Ce zi este azi?
- 29 noiembrie.
- Nu are cum. Când m-am trezit în cimitir era iulie. (nedumerirea mi se citea în priviri)
- Domnișoară, ați fost în comă aproape 5 luni. Cauza este necunoscută. Dar aș vrea să vă întreb. Urma de pe gâtul dumneavoastră, de la ce provine?
- Ce urmă? (am început să-mi pipăi gâtul și am simțit o mică adâncitură)
- Uitați! (și mi-a înmânat o oglindă să mă pot uita mai bine)
Era o rană mică roșie, ce sângera încet.
- De când v-am găsit rana aceea nu se vindecă deloc.
- Nu știu ce este cu ea.
Pipăind rana simțeam fiori ce îmi cutremurau întregul trup, simțeam că mă lasă fără vlagă, trupul îmi era secătuit din cauza ei. Nu mă puteam abține să mă întreb ce s-a întâmplat cu mine în tot acest timp. 5 luni pierdute, 5 luni fără sens. Pleoapele îmi păreau din ce în ce mai grele, mă simțeam istovită.
- Andreeeeeeeeeeeeeeeei! (lacrimile îmi invadau chipul, broboane de sudoare îmi acoperau fruntea, disperarea îmi distrusese rațiunea)
- Ce ai pățit, Anca? (mama s-a trezit speriată auzindu-mă țipând)
Cu cât se apropia mai tare de mine cu atât mă simțeam mai speriată, știam că-i un dușman, ea nu mă va lăsa să-l văd pe Andrei. Ea se va opune relației noastre. Când a ajuns lângă mine am lovit-o cu putere, eram șocată de ce am putut face, o vedeam cum zace lângă perete, nu-mi părea rău. M-am ridicat în grabă din pat, mi-am smuls perfuziile și am început să alerg pe holurile spitalului în speranța că voi găsi ieșirea, și totuși nimeni nu încerca să mă oprească... de parcă nici măcar nu mă vedeau.
Știam unde trebuie să ajung, în cimitir. Acolo îl voi găsi pe Andrei. Străzile mi se păreau inexistente, nu vedeam nimic în jurul meu, uneori mă simțeam ca vântul, puteam să zbor fără niciun stres, eram precum o pasăre ce își urmează calea spre viață. Și deodată porțile mari ale cimitirului îmi apărură în față. Pașii îmi alunecau încet pe aleile acestuia, știam unde trebuie să ajung și totuși parcă simțeam că nu pot...
O mînă m-a atins încet pe umăr.
- Andrei...
- Te-ai întors.
Ochii lui... erau altfel acum, mai strălucitori, mai vii... M-a strâns în brațe cu putere și doar mă privea, mi-aș fi dorit să-i vorbesc, să-i spun ce simt, cât l-am căutat, să aflu dacă... dar mi-a acoperit gura cu un sărut. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare, simțeam pulsul cum mi se mărește, știam că-l iubesc, era totul pentru mine, însă eu... eu ce eram pentru el? L-am împins de lângă mine. S-a uitat tare dezorientat la mine.
- Ce-i cu tine?
- Nu! Ce-i cu tine? Eu simt că doar pentru tine mai trăiesc. Zi și noapte te simt în sufletul meu, ești prezent în orice gând. tu... Tu ce ești?
- Sunt eu, iubito.
- Nu, nu ești tu! Tu știi măcar cine sunt eu? (simțeam cum greșesc spunând asta, știam că nu procedez bine, gelozia mă rodea)
- Cum să nu știu cine ești tu? Ești iubita mea, Altheea.
- Nu, nu sunt ea... (furia mă înnebunea, el doar mă confunda cu Ea)
- ... (mă privea dezorientat, nu înțelegea nimic)
- Tu chiar nu-ți dai seama că nu sunt Ea? (îmi venea să urlu, să arăt durerea ce-mi invada sufletul, dar în același timp privirea sa mă îmblânzea, făcându-mă să mă simt doar o păpușă inertă în mâinile sale)
- Ea?! Care Ea? Tu ești Altheea, pe tine te aștept mereu.
- Nu sunt Altheea! Înțelege, eu... sunt doar... (cuvintele parcă mi se opreau în gât, nu mai aveam puterea de a rosti nici măcar o silabă)
El își încolăcise brațele în jurul trupului meu și mă ținea foarte strâns în acea strânsoare, încercam să mă eliberez, era mult prea puternic, încet, încet începeam să mă las pradă sentimentelor, nu mai simțeam nevoia să lupt. Trupul său se mișca încet în jurul propriului său mormânt, iar eu eram partenera sa, partenera sa veșnică. Eram doar noi doi și dansul lasciv al nopții, împreună eram o singură ființă, ca și data trecută... Simțeam protecția cerului, prietenul nostru, eram mai în siguranță ca niciodată, l-am strâns mai tare în brațe.
Bătăile inimii începeau să-mi scadă cu fiecare minut ce se scurgea, eram slăbită și totuși parcă aveam o putere inimaginibilă, aveam Totul! Cerul se întunecă din ce în ce mai tare, mărita sa stăpână se ascunse în spatele unor nori groși, trupurile noastre deveneau lipsite de vlagă, o forță puternică ne despărți, mă aruncă din brațele lui, nu am simțit decât cum mă izbesc în cădere cu capul de ciment.
Îl vedeam pe tata, eram împreună, mă dădea în leagăn, ne jucam împreună... Eu cu tata... Avea grijă de mine ca de obicei, mă mângâia încet pe creștet, mă ridica de fiecare dată când cădeam, era cu mine, dar... pe tata nu l-am mai văzut de când... Deodată apăru și mama alături de noi, eram toți trei împreună, o familie fericită, doar că... eu eram doar un copil, de-ar fi totul ca înainte.
Totul s-a schimbat, a venit adolescența, prima zi de liceu, apoi a apărut el. Aaa, da! El, cum am putut să-l uit? Cezar... a fost primul meu prieten, prima mea dragoste, eram de nedespărțit, tot liceul am fost împreună, apoi ceva a distrus totul; am rămas singură, m-am închis în mine, m-am luptat cu propria-mi rațiune. Ce am devenit? Ce sunt acum?
Suspine, țipete și lacrimi mi-au distrus gândurile. Simțeam o durere în tot trupul, capul îmi vâjâia, toată durerea și neputința din lume se năpustiseră asupra-mi.
- Ancaaaa, unde te-ai dus? Ce mă fac eu fără tine?
Era vocea mamei... Mamăăă! Nu mă auzea. Am deschis ochii... Mama plângea, era distrusă , iar eu, eu n-o puteam ajuta. Nu-mi venea să cred că eu sunt cea din sicriu, în rochie albă imaculată, cu un chip palid și lipsit de viață, părul îmi acoperea rănile, mâinile aproape distruse îmi erau acoperite de mănuși albe; acum eram doar o mireasă moartă. Eram mireasa lui, mireasa lui Andrei.
Vroiam doar să-i pot alina suferința mamei, să-i arăt că sunt cu ea, nu puteam... nu aveam cum.Sicriul era afundat încet, încet în groapa adâncă, o dată cu el se afunda în infinit și viața mea, atingând pământul totul s-a cutremurat în jurul meu, acum totul se sfârșise. Andrei se apropie și el de mine, acum eram ca el, doar o umbră în calea morții. Nimic nu ne mai poate distruge fericirea, nici măcar Ea!