M-a prins miezul nopții făcând scenarii, ba chiar m-am trezit la un moment dat vorbind singură, patul din dormitorul nostru era așezat în cadrul ușii și pe hol rămânea mereu lumina aprinsă, iar eu cu ochii fixați pe mocheta roșie mă rugam insistent de o femeie tristă, cu rochie lungă, cu fața acoperită cu un văl, mirosind a vechi, să mă lase să plec măcar cu ceva din secretele ascunse poate veacuri întregi acolo, sub fundația acelei construcții.
A doua zi cu ochii împăienjeniți de somn și tremurând în răcoarea dimineții, mă strecuram și din nou constat că-n toate scrierile mele apare verbul "a te strecura", printre adulții grăbiți la fel ca și mine să treacă linia ferată.
Ei să ajungă la fabricile lor cu garduri verzi, cu ziduri gri, cu lozinci agățate sus, vopsite doar ele în culori vii, forme de manipulare a societății, eu să ajung la școala generală, oprindu-mă doar cât să-mi cumpăr cele două gogoși fierte în ulei de la acea femeie grasă, transpirată și roșie la față , din colțul străzii, de lângă stație, perete în perete cu berăria Caraiman.
În acea zi mi-am asigurat prima notă de zece din trimestrul I scriind o compunere despre lumea ascunsă sub grădina doamnei Vlădău.
Nu voiam să spun nimănui despre descoperirea mea și ca să evit să mă dezic de propria-mi hotărâre, la sfârșitul orelor mi-am îngrămădit în dezordine caietele în ghiozdan, l-am înhățat și am dispărut din cercul colegilor mei pe una din scurtăturile dintre blocuri, cea care dădea într-o stradă de case linistite. La capătul străzii era grădina, așa-i ziceam noi acelui loc”la grădină”.
M-am bucurat că am găsit poarta deschisă, tata era schimbul trei și toată dimineața și-o petrecea acolo, scobind până la urmă și el grădina de buruieni sau culegând sfecla, pe care apoi o tăia de frunze și o așeza în căruț.
„Uite ce multă s-a făcut, o să avem pe toată iarna”, se bucura el nebărbierit, cu șorțul de la fabrică petrecut peste salopete.
Mirosea râul care trecea pe lângă grădină, când nu ploua apa curgea încet, era murdară, vedeam uneori șobolani cum se bălăceau arătâdu-și ochii strălucitori, chițăind veseli. Mi-era frică de ei, avusesem pui, îi țineam într-o cușcă suspendată, nu am putut să înțelegem cum au urcat acolo, au ros plasa și i-au omorât pe toți. Tata mă obliga să urc să văd dacă mai trăiește vreunul, el nu se putea urca eu eram mică, încăpeam dacă mă așezam în genunchi, în cușca lor. Nu voiam și nervos m-a înjurat că nu-l ascult, m-am ferit când el s-a repezit spre mine și am căzut în apă. Am apucat însă să mă agăț de pantalonii lui, pe lângă mine înotau nestingheriți șobolanii și-am început să țip deși nu-mi făceau nimic. Tata m-a tras speriat și m-a fugărit acasă așa cum eram udă fleașcă , murdară și mirosind a mâl.
Dar tot cel mai bine mă înțelegeam cu el, pentru că le avea pe ale lui dându-mi mie libertatea de a face tot ce-mi trecea prin cap fără să mă certe cum făcea mama spre exemplu”
„hal de fată te numești tu cu genunchii juliți cu coatele murdare de pământ, cu părul ciufulit ”.
Așa că am luat un hârleț și-am pornit hotărâtă în grădină, sub măr, unde îl îngropasem pe Negruțu meu.

Pământul era reavăn acolo, se săpa ușor și nu mi-a trebuit foarte mult să lărgesc acea gaură atât cât să simt mirosul de stătut, de mucegai și de vechi cum scapă eliberat pe lângă mine, amestecându-se cu cel proaspăt de afară.
Trăgând apoi cu ochiul atât cât îmi permitea acel spațiu am sesizat că încă trei cadre asemănătoare unor geamuri, lăsau lumina să pătrundă vag în întunericul despre care nu știam încă nimic.
Mi-am făcut curaj și mânuind hârlețul ca pe un paloș am înaintat prin lumea urzicilor înalte cât mine, spre locațiile previzualizate. Se zbuciumau nervoase tulpinile verzi și tari ale buruienilor, eu agitată de aparenta lor însuflețire le îndepărtam, călcam apoi peste cadavrele lor mustind a sânge verde, fără să mă uit că eram cu mâinile goale, că ele înțepau de mi se încrețea pielea de usturime. Am ieșit la un liman de beton, roșie toată, cu inima bătându-mi în tâmple speriată că n-o să mai reușesc niciodată, că o să mă acopere, o să se hrănească apoi cu mine iar ai mei mă vor cauta și până nu le va mirosi a mort acolo în preajmă nu vor ști niciodată cum mi-am găsit sfârșitul chiar sub ochii lor, unica lor fiică, născută la șapte luni, stângace și cu capul în nori.
Soarele nu se ridicase încă deasupra grădinii, o rază a pătruns pieziș la fel de curioasă probabil ca și mine, pe unul din geamurile eliberate de mine, croindu-și drum de lumină spre un capăt.
Și-atunci întunericul s-a retras biruit și culori vii s-au ivit deodată printre firele de praf cu forme ciudate, schimbătoare mai ales din cauza respirației mele agitate.
Nu știam încă ce obiecte erau cele cărora le aparțineau nuanțele vii de roșu, această culoare mi-a sărit în ochi, se distingea clar deși praful depozitat încercase s-o ascundă la fel ca pe celelalte.
În partea opusă am observat imediat cum lumina, divizată în fâșii înguste trasa generoasă cadrul unei dechizături mai largi și-am bănuit imediat că acolo ar putea fi o ușă, orice încăpere are o ușă.
M-am cățărat pe marginea fundației și traversând am găsit într-adevăr o ușă improvizată din scânduri subțiri bătute în cuie probabil fără a se folosi ca atare. Doar să închidă o trecere.
Mă miram cum de pe veranda casei eu cea cu ochii deschiși larg mereu nu marcasem până atunci existența ei.
Scândurile putrede pufneau de praf dar s-au desprins repede forțate tot de hârlețul devenit rangă, scârțâind mai întâi, scrâșnind sub presiunea exercitată dar cedând apoi brusc cu un pocnet, resemnându-se să cadă mai-mai să-mi spargă capul mie aflată în genunchi acolo unde găsisem punctul lor slab.


E deja a doua zi de când mă chinui să-mi fac timp pentru a scrie despre acele clipe păstrate în interiorul minții mele ca-ntr-un loc similar celui despre care vorbesc acum.
Și doar întâmplarea acelei femei a declanșat neuitarea.
Între timp s-a oprit ploaia, lumea pare însă că nu s-a dezmeticit complet, stau și fumez pe terasă și observ tot din umbră ca de obicei atmosfera clară a dimineții, norii albi, cerul viu, salcia încă verde. Totul uneori pare un fel de imagine statică, o acalmie ciudată domină traficului de obicei aglomerat, o stare de moleșeală prematură a zilei...
Fenomen perceput probabil subiectiv, senzitiv, dar care nu poate decât să mă ajute să mă refugiez în amintiri, să mă întorc la acele zile.
Odată declanșat mecanismul nostalgiei, e greu să scap de aduceri aminte până nu sap adânc în memorie, până nu reușesc să vizualizez totul așa cum se află ele acolo.
Și în prezent nimic nu mă reține, zilele mele trec fără deosebire, zvâcnesc doar uneori când dechid căsuța de mailuri acolo unde se mai poate petrece ceva ce m-ar putea motiva să simt că mă încadrez în decorul actual.
Dar azi nu am nimic, ceea ce îmi pare destul de trist.


Erau mai ales cărți acolo. Teancuri înalte de cărți suprapuse, așezate dezordonat însă, cumva de parcă-n tot acest timp, cineva se așeza pe lada de fier din centrul încăperii reci și umede și le lua pe rând la citit sau la răsfoit apoi renunța, poate plictisit sau pentru că venea noaptea și nu mai vedea și le arunca la întâmplare peste celelalte.
Am trecut printre ele tremurând de un fel de frig sau poate de frică, mi-era teamă să nu dărâm vreun vraf, să fac zgomot, să stârnesc vreo ființă adăpostită acolo din cine știe ce motive absurde de altfel.
Lumina era dispersată mai ales pe centrul încăperii, prin colțuri zăceau prăfuite lăzi, felinare, scaune, butelci de diferite mărimi, părea un fel de pivniță, așa am concluzionat puțin dezamăgită.
Bineînțeles că erau pânze de păianjen multe, imense, încărcate de praf, plutind suflate de curenți ca niște liane pe care cine știe ce spiriduș ieșit din paginile cărților ar fi putut hoinări ca printr-o junglă dar senzația că am descoperit ceva nemaipomenit, desigur poate vreo comoară închisă și uitată în vreuna din acele lăzi, acea senzație puternică anula orice altă formă de manifestare măruntă.
Erau cărți cu ilustrate, cărți groase, roase de umezeală, cu pagini ruginii sau sfărâmicioase, miroseau a lume trecută, a zile scurse iremediabil prin clepsidra timpului, literele lor erau însă vii, negre ca niște furnici uriașe. Din păcate nu înțelegeam nimic erau scrise în altă limbă dar gasisem una de povești, așa am conchis după imaginile ce reprezentau zâne și vrăjitori cu nasuri roșii uriașe.

N-am găsit comori semnificative, doar cum spuneam, felinare , haine putrezite, nu îndeajuns de vechi să-mi satisfacă imaginația, lăzi cu nimicuri ruginite deci rămăseseră cărțile singura mea descoperire esențială.
Ele și un godin imens de fontă cu partea superioară în formă de coroană.
L-am chemat pe tata care la rândul lui a anunțat-o pe d-na Vlădău, mândru de investigația fiicei lui.
În scurt timp unul dintre fiii bătrânei și-a făcut apariția.
Moțăiam cocoțată pe pervazul larg al verandei, cu cartea de povești în brațe, cu hainele și încălțămintea murdare de pământ, dezamăgită că toate scenariile mele se risipiseră inutile în fața unei realități banale.
Glasul ei strident m-a făcut să sar speriată și să fug spre tatăl meu care însă m-a împins cu mâinile lui mari în față și afișând acea figură umilă pe care o aborda el mereu când se afla în fața unor anumiți oameni, a înaintat spre poartă.
Nu o văzusem până atunci niciodată.
Și constat că nu-i pot descrie chipul pentru că nu il știu, nu am privit-o prea des , preferam să țin ochii în pământ închipuindu-mi că eu pot fi oricine în sinea mea dar dacă o voi privi nu voi putea fi decât fata slugii ei.
Spun asta pentru că tata nu plătea chirie în schimb trebuia să-i crească și ei un porc, să o ajute din când în când la treburi prin curtea ei imensă despre care voi vorbi la timpul potrivit.
De bună seamă eu nu puteam să mă simt altfel chiar așa încăpățânată și rebelă cum îmi amintesc acum că eram.
Ea care avea o casă atât de mare pe care nu o folosea, nu o vindea doar o ținea așa, o grădină imensă, un grajd cu fantomă cu tot și mai ales acea încăpere ce stătea mărturie a descendenței ei probabil chiar dintr-o familie nobilă, toate astea și felul cum era îmbrăcată, parcă ieșită dintr-un tablou de epocă, spunea totul.
Acea stemă aplicată la mijlocul godinului ce reprezenta tot o coroană, inscripționată într-o limbă necunoscută era desigur blazonul familiei.

Mă las să mă sprijin pe spătarul scaunului, simt că mi-a amorțit spatele, mă-nvârt de câteva ori cu el și-mi vine să râd ușurată. Cuvintele stau aranjate frumos în pagina virtuală iar eu cu căștile pe urechi, murmurând ” taking back my love”îmi amitesc detașată că citeam pe atunci Dumas, Zevaco sau Gautier, căutam tot ce era de cap și spadă prin biblioteca școlii, cum aș fi putut gândi altfel...