În memoria scriitorului Mihai Nebeleac

Cei ce l-au cunoscut pe profesorul și scriitorul Mihai Nebeleac – Mișa, cum îi spuneau confrații săi Echim Vancea, Gh. Părja, Ion Petrovai, frații Mihai și Vasile Bârlea, Pablo Romaniuc, Ion Ardelean și alții – știu bine întâmplarea pe care vreau s-o istorisesc și pot adeveri că e autentica. Pe atunci, eu eram doar un umil ucenic al maestrului Mișa, care, cu multă dragoste și răbdare, mă iniția în arta scrisului și în ritualul băutului de vodcă, jurându-mi în fiecare seară că va scoate din mine un adevărat scriitor. Eh, dar ce să-i faci?... Mișa a plecat în cele veșnice, iar eu am rămas undeva între un bun băutor de vodcă și un scriitor slab.

Dar să revin la întâmplarea cu pricina.

Într-una din zilele „fierbinți” de după revoluție, când unii dintre foștii tovarăși, deveniți peste noapte, domni, și-au băgat mâinile, pană-n cot prin saltele, hornuri și prin ciorapul bunicii, de unde au scos teancuri de sute albastre (înălbăstrite de atâta așteptare a zilei când vor vedea apusă lumina strălucitului comunism) și au început să-și construiască palate înconjurate de garduri din fier forjat și să-și cumpere mașini, televizoare, frigidere, butelii, ace, brice și carice…

La fel a procedat și un cârciumar din satul unde ne făceam veacul. Numai că mintea lui îngustă nu putea concepe că totul a luat sfârșit, că nu mai are de ce să-i fie frică. Inima i se făcea cât un purice, cu fiecare cărămidă înălțată pe zidul viitorului său palat. Dar nu arăta că iar fi frică. Nu!.. În cârciumă urla și zbiera ca un zmeu, ca nu cumva cineva să creadă că i-ar fi teamă de ceva. Într-o asemenea zi, intră Mișa în cârciumă și comandă o vodcă, bineînțeles «pe barbă», ca de obicei:

– Dă-mi și mie o vodcă tovarășe!... îl rugă pe cârciumar.
Cum îndrăznești să-mi spui tovarășe?!... Eu nu-s tovarășul tău!... Mie să-mi spui domnule!... Și nu-ți mai dau pe datorie, ca pe timpul lui Ceaușescu!... Gata, au apus acele vremuri, acum e democrație, dacă vreau îți dau, dacă nu vreau nu-ți dau!... urla făcând spume la gură, bietul cârciumar, roșu de mânie, dar și de spaimă că Mișa îl făcuse tovarăș.

Mișa zâmbi de prostia cârciumarului, se așeză la o masă și scrise o poezie pe care i-o dedică.

Domnule Tovarăș, am auzit că furi…
Și că-ți faci o casă cu fier forjat în jur,
S-ar putea la noapte să nu dormi în puf
Ci să mergi în Deltă la cules de stuf.
Dar de-mi dai o vodcă, eu mai las din ton…
Hai să presupunem că a fost un zvon.

– Domnule Nebealec, domnule profesor… Vă rog frumos, dați-mi mie foia cu poezia, n-o mai arătați la nimeni, vă rog eu mult!... – îl ruga, aproape plângând, cărciumarul.
– Băi, tovarășe, eu scriu poezii ca să le public; mâine o să apară-n „Graiul Maramureșului”!... spuse hotărât Mișa.
– Nu-mi faceți asta dom’ profesor, vă dau două sticle de vodcă, numai dați-mi poezia și nu-mi mai spuneți tovarășe!... tremura de spaimă cârciumarul.
– Bine dom’le fie și așa, da să știi că ai noroc că eu-s băiat bun, că de era altul!...
– Știu, știu dom’ profesor… se bucura ca un copil cârciumarul, aducând două sticle de vodcă rusească.
A doua zi, Mișa intră, din nou, în cârciumă și ceru o vodcă „tot pe barbă”.
– Nu ține!.. Acu’ gata, chiar că nu-ți mai dau pe datorie cât voi fi eu cârciumar, pentru ce mi-ai făcut ieri… rânji cârciumarul.
– Păi, n-o să mai fii mult – zâmbi Mișa și începu să recite poezia:

„ Domnule tovarăș am auzit că furi,
Și că-ți faci o casă…”

Tăceți, dom’ profesor, vă dau ce vreți și cât vreți, numai tăceți!... – se rugă cârciumarul, turnându-i o dublă de vodcă. Eu am crezut că dacă am rupt foia cu poezia și am ars-o în sobă numai am de ce să mă tem.
– Până nu-mi rupi mintea și n-o arzi în sobă, ai de ce te teme, așa să știi tovarășe!... spuse Mișa cu glas trimfător, luând paharul de vodcă de pe tejghea.