poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2901 .



O zi
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ix ]

2009-08-07  |     | 




“Cu mine se petrece ceva, o viață de om.” – Marin Sorescu

Este ora șapte. A deschis un ochi. E într-adevăr dimineață, ceasul are dreptate. Se uită atent la pernă, e gri și murdară de rimelul pe care nu și l-a șters bine de pe ochi, aseară, de obosită ce era. Uneori se trezește și totul este gri, alteori ziua i se arată roșie. Dar nicio zi nu seamănă cu cea de dinaintea ei, sunt diferite, diferite nuanțe de gri, diferite nuanțe de roșu.
Se trezește, se duce la baie. E întuneric, iar s-a luat curentul. Se întreabă dacă nu cumva a construit aseară mașina timpului și dacă n-a călătorit în timp, ca să se trezească de dimineața într-un timp de dinainte de Edison, sau poate chiar înainte de Volta, fără curent electric și deci fără lumină. Ah, becul e acolo. Se spală pe față. Are fața gri? Se uită mai atent, nu, oglinda e doar teribil de murdară și... gri. Și apa e gri.
“La naiba, nimic nu funcționează ca lumea în casa asta. În țara asta. Pe lumea asta.”
În dulap, toate hainele sunt murdare. “Ah, trebuie să ies odată din casa asta! Și să fug... dar nu înainte de cafea.”
Și umple ibricul cu apă în timp ce pe fundal, se aud zgomotele făcute de boxe.
“Să fug, să fug, să fug. Să plec, să fug, să mă pierd. Să nu mai știu de mine. Ce e cu mine? Poate nimic, poate... totul.”
Cafeaua are gust de somn, țigara îi strigă : ”Cancer, cancer, cancer!”. O stinge la jumătate. Ultimul lucru de care are nevoie este ca o țigară să-i spună ceea ce este deja evident.
Și pe stradă, trotuarele sunt gri. Dar sunt gri în fiecare zi.
“Nu-i așa că strada e colorată doar când are loc parada travestiților?”
Steagurile atârnate de clădiri sunt la fel, toate. ”România. Noul tău steag e gri, dar într-un fel așa a fost tot timpul...” O biserică. “E gri mai mult prin mentalitate, biserica, religia, oamenii...”
Pe partea dreaptă, un magazin second-hand. “E centrul orașului și totuși hainele gri sunt afișate ca niște tablouri într-o galerie de artă. Mai există galerii de artă? Mai există artă frumoasă într-o lume ca asta, gri? Mâine s-ar putea să văd lumea roșie, roz sau portocalie. Dar de unde știu că lumea nu e de fapt gri și n-o să fiu doar un alt om care poartă ochelari de cal?”
O florărie. Natură moartă, în centrul unui oraș. “Și oamenii sunt gri, iar eu printre ei, gri. De ce nu-mi vine să zâmbesc? Poate pentru că oamenii mor câte puțin în fiecare zi, iar eu odată cu ei? Observ asta... Înainte, unii oamenii care îmbătrâneau, își păstrau spiritul tânăr. Dansau pe aleea parcului pe muzică orchestrală, își păstrau mintea deschisă, zâmbeau, zâmbeau, zâmbeau, și nu uitau că au fost tineri iar lumea era galbenă, verde, roșie, nu gri, gri, gri, că au iubit, nu uitau că obișnuiau să râdă... din când în când. Dar astăzi, nici copiii nu mai râd. Plâng într-una, speriați de viitor.”
Într-o mașină, o caracatiță verde de pluș sângerează până la moarte.
“Toți sângerăm. Ne descompunem, dar încet, încet... și planeta, devine tot mai uzată, tot mai în pericol de distrugere, cu fiecare an care trece. Dar totuși, pământul nu s-a oprit nici măcar o dată din funcțiune. Nu s-a luat curentul. Nu s-a spart un bec. Nu s-au stricat instalațiile, stelele n-au dispărut, soarele nu s-a stins pentru o secundă, pentru ca apoi să-și continue strălucirea.. Se vede că nu e opera unui om. E perfectă, până când nu mai e deloc.”
În parc, băncile sunt goale. Mai puțin cea pe care s-a așezat ea. „Pare chinuită de greutatea mea. Cred că și băncile s-au dezobișnuit să susțină greutăți. Oameni. Oamenii sunt niște greutăți. Băncile nu-i suferă pe oameni. ”
Un om trece, totuși pe-acolo. În mersul lui grăbit, uitându-se cu o curiozitate tristă la cer, își pierde pălăria pe care o ținea în mână.
„Domnule, domnule... v-a căzut pălăria. Domnule!”
„Ce? Ah... “ își luă pălăria uitându-se la cer, și-și continuă plimbarea.
„Oh, mi-e dor de culori. Mi-e dor de râsete și de viață. Mi-e dor să fiu tânără, dar nu pot fii tânără într-o lume în care să fii tânăr înseamnă să fii prost. Și nu pot să fiu tânără, cum trebuie, într-o lume în care nu s-a inventat tinerețea mea.”
Acasă. Își face o baie, în apa aia gri, într-o baie gri, într-o casă gri, într-o țară gri, într-o lume gri, într-un univers vesel. „Deja s-a întunecat. Ce repede se face gri, într-o lume gri.”
Se pune în pat. „Ce gri e somnul, ce gri sunt visele mele, și ...”
Este ora nouă. Perna e curată, și roșie.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!