Începu să plutească. Materia amorfă a incertitudinii în care se scufunda îl împingea tot mai mult în nesiguranță. Spasmele oboselii îi zguduiră de câteva ori trupul. Adormi.„Da! gândi în somn. În largul cerului este o fereastră deschisă pentru ochii mei indeciși. Cum voi privi prin ea, dacă dincolo nu se află decât două faruri aprinse?”
Farurile se stinseră când se întoarse pe o parte. De câte ori începea să adoarmă obosit, în privirile lui se stingeau două faruri albe, minuscule. Își strânse pleoapele, ca să nu le faciliteze reaprinderea,și brusc se trezi în stradă. În urma lui, pe șosea, aluneca un automobil. Nu-și roti privirea ca să vadă dacă nu cumva există riscul de-a fi accidentat. Totuși, tresări. Cineva aruncă pe trotuarul betonat grosolan o cască metalică. Semn că se terminase războiul. El nu percepea această realitate. Dormea agitat. Simțea că prin curți oamenii mai bâjbâie după lucrurile necesare peste noapte în casă. Trebuia să doarmă cu orice preț, să-și readune forțele, ca să poată continua a doua zi misiunea din pricina căreiașefii lui nu dormeau liniștiți. Ar fi vrut să mai păstreze un timp controlul asupra realității, să-și înlăture teama de inconștient, dar nu reuși. Ireversibilul timpului își trecu peste el mantia neagră, asemeni unei grape, amestecându-l în țărâna moale a supunerii. Se pierdu în neant, în fumul translucid al nimicului. În vis, se ridică în picioare, văzu pe câmpie cirezile păscând. Căscă. Își înnodă cravata la gât, își umezi obrajii cu apă din pârâu, se șterse la ochi cu prosopul. Lenora se interna în spitalul unei stațiuni balneo-climaterice, un fel de mânăstire modernizată, iar doctorul, care o întâmpina în ușa cabinetului său insuficient conturat, îi spunea lui că la orele patru noaptea va veni un călugăr tânăr, bărbos, să o spovedească. Îl și vedea pe călugăr îmbrăcat într-o scurtă neagră din piele, în pantaloni de asemenea negri, cu o etichetă metalică ovală, strălucitoare, exagerat de mare, cusută pe buzunarul drept al acestora.
„Ce să-i fac? îl întrebă pe doctor prin semne. O fi el, dar cum e călugăr...“ „Ăsta e! strigă din depărtare doctorul, făcând gesturi disperate cu brațul. Sari pe el, ce mai stai? Vrei să intre peste tine în casă?”
Anunțarea pericolului că tânărul bărbos ar putea intra peste el în camera fără gratii în care dormea, că i-ar putea frânge beregata în somn, îl înspăimântă, mai ales că Lenora intrase între timp în cabinetul de consultații și, de acolo, îi cerea să se descurce singur, până la terminarea concediului ei de două săptămâni.„De ce acum și de ce tocmai două săptămâni? o întrebă Racheru revoltat. Nu-i acolo medicul? E acolo, adineauri am vorbit cu el, el mi-a spus că trebuie să vină călugărul. Și, mă rog, ce treabă am eu cu un călugăr care le spovedește lor pacienții?” „Nu, măi! țipă în șoaptă Lenora de la mare depărtare, prinzându-și cu ambele mâini capul în palme. Ăsta nu-i popa de la mânăstire, ăsta-i călugărul pe care-l aștepți tu! Trebuie să te ții după el, să-l arestezi.” „Asta mi-ar mai trebui, bolborosi ofițerul în somn. Să mă apuc să-l arestez pe preasfințitul... Nu înțeleg ce aveți cu el, te-au dus la spitalul de nebuni sau ce?”
Știa că va trebui să-l urmărească pe călugărul bărbos îmbrăcat în blugi negri, dar a doua zi, după ce se va fi odihnit, pentru că el era într-adevăr sârbul plecat din Senta cu o seară înainte deghizat în călugăr. Îl și vedea așteptând, rezemat de peretele din față al restaurantului din dreptul pieței unde tocmai se internase Lenora,și acceptă că trebuie să-l țină sub observație până când soția sa va ieși din spital, să-l aibă la mână dacă nu-i vor fi iertat păcatele.
Coborî niște scări betonate, sări peste o balustrada metalică scurtând drumul, se strecură printre boschete, se apropie de zidul restaurantului. „Ăsta o fi! murmură pentru sine. Dacă zic ei... Deși mie mi se pare că ăsta e un preot musulman, e drept că îmbrăcat în blugi, te prinzi greu de figură.”
Turbanul negru al omului ce aștepta fără teamă pe marginea trotuarului, rezemat de perete, îi scăpă neobservat de la început, întunericul dens de afară îl împiedica să vadă chiar totul.
Știa numai că îl varecunoaște ușor pe sârb oriunde îl va vedea din acel moment, după talia largă și pieptul umflat, după buclele neorânduite ce-i curgeau din mijlocul creștetului într-o parte și-n cealaltă pe umerii lați, dar mai ales după blugii cu eticheta mare, metalică, cât un ou de gâscă.
„Acum e prea târziu să mă iau după el, îi spuse medicului care îi făcea în continuare semne, cel în dizgrația căruia preotul musulman, sau contrabandistul celebru, ori omul pe care îl aștepta el, căzuse. Voi ajunge într-un loc bine luminat, toți au să mă privească de pe terasele înalte și-mi vor reproșa că sunt un om dur. Până și călugării mânăstirii în care lucrezi tu se vor revolta împotriva mea, ei nu au de unde ști adevărul.”
Ar fi putut începe acțiunea de urmărire chiar în acel moment, era în legalitate, avea acoperire în funcția pe care o deținea. Deduse însă că omului vinovat de trafic de credință peste frontierele celor două țări i se vor aduce și alte acuzații, că acesta ar fi în legătură cu unul care ar fi furat viermele de mătase în cochilia unui baston de argint sau de lemn, că tocmai el putea fi acel om.
„Și atunci, lucrurile se schimbă,” gândi Racheru, mirându-se că de nicăieri, de pe terasele înalte, nu-l urmărea nicio privire răutăcioasă, niciun gest agresiv. Sârbul, cu barba lui neorânduită, cu pletele în vânt, ajunse între timp pe arena unui teren de sport amenajat pentru elevii școlilor din apropiere și, din vârful cetății, celălalt, doctorul care o avea în îngrijire pe Lenora, continua să strige. Îl vedea pe călugăr îndreptându-se spre dealul pietros, destul de aproape de acolo, peste văile adânci, prăpăstioase, aproape că ar fi putut să-l someze. Sârbul înțelese să nu mai privească înapoi. Privirile insului în alb, ale doctorului care se pusese din cineștie ce motive împotriva sa, trebuia evitate. Lenora era în afara oricărui pericol acolo, se internase la cerere, cum se obișnuia în ultimul timp să se trateze preventiv de bolile posibile (ar fi putut părăsi oricând stațiunea, iar dacă medicul ar fi încercat să o împiedice, l-ar fi putut reclama la șef).
„Aici e o altă chestiune, își spuse Racheru, urmărindu-l din umbră pe străin. Misiunea asta îi obsedează pe toți, ea trebuie finalizată. Un raport care să încarce de activitate hârtiile subalternilor mei trebuie scris.”
Se așeză la masă. Formulă câteva titluri. Din oglinda goală ieși tipul înalt și brunet care îi ținea locul când pleca în concediu. „Tu?” întrebă. „Eu...” „Aici?” „Aici!”
Prima impresie fu că visează, dar în final se convinse că era el, tipul pe care îl urmărise din dosul gardului viu de pelin, tânărul bărbos și simpatic transfigurat succesiv în doctor, un fel de vraci străin, arab ori grec, ori evreu, pe urmă în preot, în contrabandist, în locotenent. „Eu... aici! continuă subalternul cu trupul confuz, înalt, exagerat de înalt pentru alura lui reală, apropiindu-se de căpitanca o forță oarbă, de nepotolit, capabilă să-l strivească sub tălpile mari. Eu… aici, continuă, apropiindu-se încet, cu pași apăsați.Nu-i putea ghici înălțimea, percepea numai lungimea picioarelor lui privite de jos, vertical, spre întunericul de deasupra, acoperite de pantalonii întunecați. Da, eu, aici, domnule ofițer, ați văzut?Învinșii devin învingători printr-o singură rotire a discului cu muchii tăioase din creierul tău.” Străinul musulman ori călugărul ortodox murmura într-una, înaintând cu pași greoi, înghesuindu-l pe căpitan într-un colț al patului în care dormea. „Stai așa! țipă ofițerul apărându-șifața cu brațul întins. Dumneata cine ești?”
Înțelese că trebuie să fie politicos cu străinul, exagerat de politicos, că pericolul este iminent. „Hm! se miră celălalt sec. Nu mă mai recunoști? M-ai urmărit până acum din întunericul acestei odăi ca să nu te văd, pentru ca să te retragi în final în birou să scrii despre mine că exist. Sunt sârbul pe care îl cauți, am intrat în odaie să-ți frâng capul sau să-ți propun o afacere onestă, rentabilă pentru amândoi. Lasă să-mi meargă bine de data asta și am să te răsplătesc.”
Îi propunea, desigur, o șpagă, o mită, încercând să-i cumpere tăcerea. Racheru nu-i răspunse, continua să stea cu brațul stâng încovoiat în dreptul ochilor, ca și când s-ar fi apărat de lilieci ori de vulturi, atât cât se putea apăra, retrăgându-se cât putu de mult înapoi, peste stiva de lenjerii mototolite. Știa că nu-și va ține promisiunea, chiar dacă îi va promite sârbului că nu o să-l aresteze, arestarea lui era țelul întregului serviciu, cum ar fi putut renunța la asta. „Bine!... Fie!... murmură într-un târziu. Dacă tu zici că nu iese nimic rău din asta...”
Uriașul din fața lui se întoarse cu spateletocmai când era pe punctul de a-l înșfăca cu degetele imense de gât, dar nu se îndepărtă. „Acum să-mi dau jos masca, îi spuse. Vezi, sunt sârbul, mă arăt în adevărata mea înfățișare să știi pe cine să aperi.” Își trase de pe față pielea cu barbă neagră, confuză, întunericul se dizolvă, chipul lui alb, luminos, se arătă senin ca al unui înger pribeag. „Parcă erai preot la început, dacă nu mă înșel, replică Racheru respirând ușurat, acum ce ești? Turbanul tău m-a indus în eroare, altfel nici nu m-aș fi luat după tine, te-aș fi lăsat să colinzi pata asta de lumină în voie”. „Te-ai înșelat! ripostă străinul. Identitatea mea se schimbă cu fiecare zi care trece peste tine. Eu sunt preotul musulman,și doctorul Lenorei,și subalternul tău. Dacă nu mă deghizam în subaltern, nu mă primeai în odaie, nu puteam bate palma. Știu cum gândești, tot timpul ții cu ei, cu cei care te asmut împotriva mea. Sunt subconștientul tău! În afara mea gândești ca ei, acționezi fără milă, dar dacă nu te vei schimba, cătușele unei rațiuni morbide au să te îngenuncheze. Trebuie să ai în vedere acest pericol. Familia și Dumnezeu sunt mai presus de lege. M-am deghizat în călugăr pentru a fi îndreptățit să îți aduc mesajul acesta.” Apoi dispăru. Racheru nu pricepu cum, din privirile sale, celălalt, se evaporă atât de repede.
„Al meu ești tu, sârb nenorocit! gândi Racheru cu profesionalism, când se văzu din nou singur. Acum chiar că te știu, nu te pot confunda nici dacă te văd între o mie!” „Ce-ai zis, călăule? se auzi vocea celuilalt strigând din apropiere. N-ai să te ții de cuvânt? Ai să-ți încalci promisiunea? Ți-am adus un mesaj de luciditate, ți-am vândut pontul cum s-ar spune, și tu dai cu piciorul!... Nu ne-am înțeles în pâcla de întuneric din veghea umbroasă a lucidități tale și, când mi-ai spus că o să mă aperi, am plecat?” „Fără amenințări! îi atrase atenția Racheru dublului imperceptibil din colțul așternutului în care încă mai stătea ghemuit. Sunt ofițer activ în cadrul unui serviciu cu urechile largi. Cum ai crezut tu că mă poți cumpăra cu o previziune despre viitor? Privește cercul în direcția din care ai venit și vezi dâra de fum cum se stinge. Aceea este promisiunea mea, sfârșitul compromisul pe care l-am făcut.”
Se trezi din somn victorios și se ridică într-un cot. Obiectele din jurul său erau cele știute, storul sta nemișcat în fereastră și asta îl bucură. „Deci... n-a intrat nimeni peste mine în casă, am visat doar,” constată mulțumit că realitatea din somnul său fusese una fictivă.
Se lăsă din nou în așternut, își trase plapuma pe cap, se răsuci pe partea cealaltă. Adormi iar. În somnul abia instalat, înțelese că în clipa aceea este singurul constructor al destinului său, că nu va trebui să-i ceară părerea preotului, ori doctorului, ori locotenentului-major care intrase peste el în casă,în legătură cu ceea ce avea de făcut în viitor. Acest gând îi căzu bine. „O umbră în preajma mea tot timpul, ce dracu’? Ar fi o inepție, ar fi umilitor”, murmură.
Somnul se adânci și, din străfundul necontrolat al subconștientului său, apăru iar, pe deal, mânăstirea modernizată,și preotul bărbos cu turbanul din catifea kaki, și medicul făcându-i aceleași semne disperate cum că preotul ar fi sârbul, că acesta se deghizase doar ca să treacă mai ușor frontiera.
„O formă de hărțuire morală tot trebuie să-ți rămână în creier când dormi obosit, acceptă el, trezit din nou pe jumătate. Coșmarurile sunt și ele parte a spiritului tău, nu le poți suprima.” „Asta-i bună! trânti furios celălalt, ajuns foarte aproape de vârful dealului pe care era construită mânăstirea. Profiți de faptul că nu mai merită să mă întorc până la tine și faci pe eroul?”
Se făcu și mai întuneric peste întunericul real, peste bezna din camera sa, lumina transformându-se într-o ceața tiranică. „Ha, ha, ha! auzi un râs strident scurgându-se peste văile împădurite dintre ruinele cetății spre care se îndrepta străinul. Ha, ha, ha! se repetă gâlgâitura îndepărtată, urmată de ecouri. Tresari? Ți-e frică?” „Cine este stăpânul glasului din întuneric? întrebă Racheru curios, sigur pe el. Ale cui sunt rătăcirile orale, vocale, verbale, bâlbâielile astea de om neîmplinit?” „Uuuf, tu mă enervezi rău de tot! se auzi vocea. Ești un tâmpit,Racherule, dacă nici acum nu ai priceput cum merg treburile cu previziunile despre viitor, cu moartea care își trimite dinainte rațiunile morbide. Eu sunt medicul, sârbul e altul, eu sunt cel care a luat-o pe Lenora în îngrijire după ce a început să nu mai gândească cu creierul ei”. „Auzi, doctore? se pomeni la un moment dat luându-l în șuturi căpitanul. Mie puțin îmi pasă de intervențiile tale în subconștient. Da, știu! Tu ești chirurgul inexorabil, cel care și-a mărit prestigiul operând în creierul lui Iosif și al Fecioarei Maria, spunându-le ce au de făcut. Dar pe mine nu mă sperie schemele tale psihologice. Mie îmi place să lupt. Mâine te voi raporta la colonel și vei fi dat afară din serviciu, moscheea va fi dărâmată, minaretele transformate în pulbere.”
Râsul clocotitor continua să se audă, dar în interiorul cetății. Profesoara voia să se externeze, doctorul însă nu îi dădea voie. O luase ostatecă din pricina atâtor lucruri neclare. Imaginea feței ei incerte se roti de câteva ori în privirile căpitanului cerșind-i ajutorul, dar Racheru nu interveni. Din marginea văii înguste, prin iarba necosită, ura năpădea crengile pomilor fructiferi răspândiți în amonte. Plouase cu hohote de râs, pârâul curgea printre răchitele stufoase, rostogolind în aval aroganța semnificației acelei sfidări. Racheru realiză cu întârziere că nu se terminase războiul. Știa că mai rămăseseră prin ascunzători călăii: doctorul acela fals, preotul musulman, la început călugăr,pe urmă, tânărul ofițer. Vedea cum misiunea lui capătă dimensiuni universale, infinite. Dintr-o singură privire aruncată de la înălțimea inutilei ridicări deasupra luminii, stabili poziția lucrurilor. Era clar.Câteva își părăsiseră locurile. Trebuia readuse în pozițiile inițiale și, din acel haos al luminii și umbrei, auzi glasul femeii: „Mă apasă pe sâni, Manole! Țâțișoara-mi curge, copilașu-mi plânge.”
Se-ntoarse cu spatele. „A... aceasta este semnificația căștii metalice aruncate pe asfalt, înapoia mea, deduse Racheru. Războiul. De aceea se țin după mine cu insistențe și insinuări toți năucii din coșmarurile astea... Vor să se răzbune!”
Robert Racheru, fiul său mai mare, ieși și el din întunericul în care stătuse până atunci și îi ceru insistent să-i salveze mama. „Ce să fac, fiule? îl auzi pe căpitan întrebându-se consolat. Trebuie zidită cetatea!” „Care cetate, părintele meu? Tu nu vezi că cetatea e falsă, că au luat-o pe mama ostatică ca să te aibă la mână în cazul în care ai să-l arestezi pe tipul bărbos? Ăsta e sensul insistențelor lor, în rest, toți sunt falși. Doctorul e fals, mânăstirea e falsă, preotul e fals, până și eu am fost falsificat. Toți suntem niște copii urâte, mulțumindu-ne că nu am rămas cei știuți. Zadarnic. Realitatea asta te înșală, cetatea nu există! Dacă vrei, primește-mă în sfera viziunilor tale și am să te ajut să deslușești locul inițial al adevăratei cetăți, care acum își schimbă înșelător înfățișarea.”
Robert Racheru vru să continue, să-i divulge tatălui său tot ce știa despre doctorul corupt și despre cetate din viziunile sale, dar de după colțul clădirii albe, elegante, un fel de reședință prezidențială, ieși o coasă metalică cu mâner de lemn, se roti în aer și-l înșfăcă.
„Lasă-mă!... Lasă-mă!...” auzi căpitanul Racheru vocea fiului său îndepărtându-se. „Nu vreau să mi-l iei, nu-i rândul lui acum!” începu să strige și căpitanul, neputincios prizonier al imobilizării din așternut. Nu te poți răzbuna pe copil. Pentru eventualele mele păcate, plătesc eu!”
Se întoarse pe spate, sprijinindu-se cu podul palmelor pe salteaua moale. Din întunericul dens de pe direcția ochilor săi, se mai auzea încă vocea lui Robert:„El e medicul, tată, cel care face experiențe pe oameni vii! El a zidit-o pe mama, femeia durerii, a urii, în zidurile cetății lui. El, tocmai el, și atunci când vei reintra în posesia puterilor tale, să ai milă, să nu te răzbuni?”
Peste gardul de scândură, ce despărțea șoseaua de curtea pustie, văzu bustul preotului bărbos, îmbrăcat în scurta din piele la modă. Rânjea. Chipul lui cu cutele frunții adâncite în apropiere de nasul coroiat, cu pielea scorțoasă, îi provocă repulsie. „Tocmai când mă gândeam să te las în pace?...” îi reproșă. „Sunt sârbul pe care îl cauți, imaginea mea te va urmări în vecii vecilor. Mă prezint în toate ipostazele ca să nu uiți că m-ai întâlnit și m-ai înfruntat.” În clipa aceea, prin dreptul privirilor căpitanului Racheru, începură să se perinde în ordine: doctorul, preotul musulman travestit în călugăr, tipul în blugi americănești și adjunctul său, care trebuia să-i țină locul peste trei luni, când pleca în concediu. Toți, identici aproape, își căutau loc în memoria lui burdușită de confuzii. Aveau aceeașiînfățișare și același mers greoi, deșelat, inconfundabil. „Imposibil! Trânti în gând. Am ajuns să confund fără discernământ atâția oameni? Nu pot accepta!... Nu pot accepta!...” răcni cât îl ținură puterile și, din camera alăturată, Lenora veni și aprinse lumina.
─ Ce s-a întâmplat? o întrebă Damian, sosit în urma ei, în dormitorul tatălui său.
─ Visează! îl liniști femeia. Este foarte obosit și de aceea nu poate dormi liniștit.
─ De ce ai urlat, tată? întrebă Damian Racheru, văzând că ofițerul se ridică într-un cot pe pernă. Ce ți s-a întâmplat?
─ Am avut un coșmar, fiule. Unul de mare preț, sârbul m-a vizitat în somn. I-am văzut bine fața, ochii, sprâncenele, cutele verticale din stânga și din dreapta nasului ascuțit. Acum îl recunosc dintre-o sută de mii de oameni, știu care este el, cum este îmbrăcat, unde și-a dat întâlnire cu traficanții... Nu-mi rămâne decât să mă scol când mă voi sătura de somn, să merg și să pun mâna pe el. Nu urlam eu dacă nu aveam ceva important de înregistrat pe retină.