Legea sponsorizarii


Art. 1

- Domnu’ Președinte, pot veni cu actele la semnat?
Bătrâna secretară rostea aceleași cuvinte în fiecare zi la aceeași oră. Devenise la fel de precisă ca și cronometrul atomic de la Greenwich, impunând, parcă, un soi de exactitate până și în gesturile și în cuvintele șefului ei : un semn abia văzut, apoi deschiderea mapei cu hârtii, o scurtă privire aruncată pe fiecare, pentru o asigurare formală, pentru că încrederea în echipa sa era deplină, gestul sacadat, ca un tic nervos, al așternerii semnăturii, apoi închiderea mapei și pumnul trântit în ea ca într-un sac de box. Nici cuvintele care concluzionau operațiunea nu se schimbaseră de ani de zile:
- Pân-aici e bine, aprecia Patron.
- Da, cum zicea și Bulă, când cădea de la etajul o sută, completa secretara.
Uneori, după terminarea ceremoniei, funcționara își întârzia ieșirea. Patron se obișnuise și cu asta:
Iar faci trafic de influență?
Tonul întrebării era mult mai puțin agresiv decât conținutul. Amândoi știau: un scriitor, sau un muzician, poate vreun om de știință, sau un copil supradotat cerea o sponsorizare. Iar Patron nu refuza aproape niciodată. Era bine cunoscută mărinimia lui, dar și exigența. „Câteva milioane, acolo, la Uzina noastră nici nu se văd, dar pentru un creator e ceva!” spunea el. Dar nu semna nici o aprobare până nu citea el însuși textul vi¬itoarei cărți, sau nu asculta melodia, ori înainte de a studia, cu ajutorul specialiștilor din Uzină, proiectul de cercetare. „Aici e răspundere, nu glumă! Dacă iese o porcărie, eu sunt cel mai mare vinovat.”, îi spunea el Solicitantului.
Preferințele lui Patron se îndreptau mai ales spre literatură. Se știa că are o casă într-o comună apropiată, unde își adăpostește biblioteca, câteva mii, poate zeci de mii de cărți, și pe toate le citise. Foarte multe dintre ele apăruseră datorită lui. Iar dintre scriitorii care bătuseră la ușa lui capitonată, mulți ajunseseră personalități importante, iar cărțile lor circulau în mii de exemplare, atât în limba română cât și traduceri.
- Când eram elev, am învățat să respect cărțile și să le iubesc.Aș fi vrut și eu să scriu, dar profesoara mea mi-a spus că sunt bun la matematică, și așa mi-am dat seama că n-am talent… Da-că n-am fost în stare să fac eu cărți, atunci măcar să-i ajut pe alții, explică el ori de câte ori avea ocazia.

Art. 2

Sfârșitul zilei de lucru era un ceremonial la fel de respectat în toate în afară de ora desfășărării. Patron spunea la telefon :
- Doamna Secretară, e gata ăla?
„Ãla” era Șoferul. De mulți ani învățase tabieturile lui Patron, așa încât era întotdeauna gata, chiar dacă orele de serviciu se terminaseră de mult sau dacă interese personale îl purtaseră în afara Uzinei. Secretara îl chema prin telefonul mobil, iar el era în fața ușii principale în cel mai scurt timp. Iar dacă, din cine știe ce motiv, nu putea ajunge la timp, tot celularul îi venea în ajutor. Secretara, pusă la curent, inventa la iuțeală o pană la mașină, iar Patron era sfătuit să facă puțină mișcare, să mai uite de problemele de la birou. Patronul urma sfatul doamnei Secretare, iar a doua zi șoferul era trimis să ia o ma¬șină nouă.
………………………………………………………………………………………………………

În acea seară de miercuri, Șoferul Leganzei nu putu rezista tentației de a merge la stadion. Voia să vadă cu ochii lui vestita echipă Internazionale Milano, măcar pentru o clipă, atunci când autocarul care o transporta, încetinind de mulțime, avea să-și croiască drum spre intrarea în stadion. Acolo îl găsi apelul secretarei, numai că dorința de a-i ve¬dea pe milanezi, pe de-o parte, iar pe de altă parte aglomerația, îl determinară să pronunțe cuvântul „pană”.
Patron se miră.
- Cum și Leganzele fac pană?
Dar doamna Secretară era acolo, cu sfatul ei:
- Dar de ce să nu mergeți pe jos? După o zi grea ca asta, puțină mișcare nu poate să vă facă rău.
- E drept ce zici matale, răspunse Patron. Mi-au mâncat plămânii americanii ăștia cu trabucele lor, chiar că trebuie să mă aerisesc…
Era vorba de o campanie americană care propunea afacerea secolului pentru Uzină. În caz de reușită, Uzina ar fi eliminat orice concurență pe piața românească, poate și balcanică. Existau, însă, și semne de întrebare, la care Patron mai trebuia să reflecteze. Iar plimbarea aceasta solitară îi oferea posibilitatea de a gândi în liniște.
- S-ar putea să plec mâine în Sylicon Valley, cine știe, spuse Patron cu mâna pe clanță.
Art. 3

Orașul era invadat de microbiști. Echipa locală de fotbal, Drapelul Albastru, juca pe teren propriu una dintre semifinalele Ligii Campionilor cu Inter Milano, deținătoarea Cupei. Stadionul se dovedise mult prea mic față de cererea de bilete, de aceea conducerea clubului, în colaborare cu Primăria, instalase niște ecrane gigantice, pe care lumea să poată vedea transmisiunea televizată. Deja lumea se aduna în jurul acestora; unii dotați cu steaguri, fulare și fumigene, alții cu sticle de băutură.
Adâncit în gândurile lui, Patron se pomeni, fără voia lui, în mijlocul unui grup de suporteri gălăgioși.
- Unde te duci, bă, tataie, nu vezi aici e oameni furioși? îl agață un cetățean.
Patron se uită, mirat, în jur. Nu-și amintea cum ajunsese în Piața Consiliului și nici nu înțelegea ce se întâmplă.
- Pe ce lume trăiești, moșulică? îl bruftului Microbistul. Nu ști că joacă Drapelu’?
- Strigă cu noi, dacă ne iubești! îl îndemnă un alt Suporter. Zi : „Hai Drapelu’!”
Patron ținea cu echipa locală de când se știa, dar, din cauza preocupărilor nu mai ajunsese de mult pe stadion. Acum, însă, isteria colectivă îl cuprinse și pe el. Se alătură, cu drag, corului de pasionați de fotbal. Iar chiotele și înjurăturile sale se dovediră de bun augur; în minutul 7, fundașul de bandă dreaptă marcă: unu la zero. După încă douăspre¬zece minute, scorul deveni doi la zero, gol Stejaru, iar până la pauză era trei la zero și Drapelul Albastru avea un avantaj hotărâtor pentru calificarea în finală. La sfârșitul me¬ciului, după ce Interul fu surclasat cu cinci la zero și Vasile Stejaru deveni erou național pentru cele patru goluri marcate, magazinele de băuturi și localurile din oraș fură devali¬zate de microbiștii ajunși în culmea exaltării. Iar târziu, după miezul nopții, mulți dintre aceștia, beți de bucurie și de alcool, zăceau pe caldarâm. Poliția îi culese pe toți, unii îm¬brăcați ca vai de ei, alții mai îngrijiți, ba chiar și un cetățean îmbrăcat cu un costum dintre cele mai scumpe. Pe unii îi depusese la spitalul de boli nervoase, pe alții îi rețineau câteva ore, pentru a-i elibera dimineața. Chitanțierul însă, nu fu folosit. Și forțele de or¬dine luau parte la bucuria generală.
Art.4
- Bună dimineața, bă, nea!
- ?!?
- Ce te uiți așa la mine, continuă Doctor, parcă n-ai știi pe ce lume trăiești!…
- Nu vă supărați, spuse Pacient, cine sunteți?
- Ce frumos vorbești, mă nene, rosti Doctor. Cine te aude zice că ar fi ceva de capul tău … și când acolo, nu ești decât un bețivan nenorocit…
- Sunt un bețivan?
- … Nenorocit. De cea, mai joasă speță. Te-au adunat polițaii de pe jos din centru, plin de vomă, te-au spălat infirmierele …
- Vă mulțumesc mult …
- Vorba e că nu știm cine naiba ești. N-ai la tine nici un act, decât un carnet vechi de sindicat, cu poza ta din tinerețe, dar fără nume.
- Vă rog să mă scuzați pentru deranj, recepționa Pacient. Sunt bolnav rău?
- N-ai nici pe …De unde să fii bolnav? Ai băut ca porcu’ și ai adormit pe stradă. N-ai și tu casă?
- Sigur că am. Adică …
- Sigur că n-ai! Deși nu-s polițist, după mutra ta îmi dau seama că ești boschetar. Probabil că locuiești în așa-zisul parc de la gară, cu aurolacii. Și, de altfel, n-ai decât să pleci la stufișurile tale, că aici nu-i hotel, o tăie, brusc, Doctorul, arătând ușa. Cucuiul o să-ți teacă el, și fără îngrijiri medicale.
Invitat atât de puțin protocolar să plece, Pacient ieși în vâltoarea străzii. Privirile dezgustătoare ale trecătorilor, oboseala și foamea erau tot atâtea îndemnuri pen¬tru a se duce acasă, unde o baie bună și o masă și o masă și mai bună l-ar fi pus pe pi¬cioare. Dar…
Dar gândurile îi erau învălmășite, iar memoria, oricât o solicita, nu scotea la iveală nici o adresă, nici o imagine.
- Să nu știu eu unde locuiesc? își spuse Pacient. Chiar așa de prost să fiu? Trebuie să am o familie, doar nu sunt al nimănui!
Nu-și putu aminti nimic. Nici carnetul din buzunar nu-i era de folos, poza i se părea străină.
Dar dacă Doctorul cel prost crescut avea dreptate? Poate sunt un bețivan nenorocit. Poate am băut tot ce aveam. Poate ai mei m-au alungat de-acasă. Poate într-adevăr locuiesc cu aurolacii …
Și Pacient își îndreptă pașii spre gară, străbătând cu pași siguri stradă după stradă, într-un Oraș care, ciudat, nu i se părea necunoscut.
Art. 5
- Bî, vișini, dî, bî, o țîgarî!
Frecându-se la ochi, Boschetar ieși de sub adăpostul închipuit dintr-o cutie mare de carton cu inscripția „Zanussi”.
- Bună dimineața, domnule Vecin, îl salută el pe cel care-l trezise.
- Bunî sî fie, da’ dî-mi o țigarî, cî nu mai pot.
Boschetar căută prin buzunarele costumului său confecționat dintr-o stofă de cali¬tate, dar acum șifonat și murdar, și scoase o țigară, pe care i-o întinse lui Vecin.
- Bî, da’ șe frumos știi sî vorbești, bî … spuse acesta, aprinzând țigara. Niși nu zîși cî…șî șe mai povești ne-ai servit asar…faine, bî, faine dî tât…dă un’ le știi, bî?
- Nu le știam, domnule Vecin. Le-am inventat pe loc …
- Bî, ascul’ la mine, tu nu ești ca noi. Tu trebe sî fi făcu’ șeva școalî,…cî vorbestî șî zîși vorbi d-alea…cum îi zîce…dî nu știe orișini…
- Mulțumesc frumos, răspunse Boschetar.
- Bre, interveni Vecina, care ieșind dintr-o tufă se apropiase între timp, bre, acesta are dreptate. Io, când ieream la școală, uneori vorbea profa de română așa frumos!… aia scria și poezii, da’ nu pricepeam o iotă …
- Aia zîc șî eu. Bî, tu ești scriitor, bî!
- Ei, de unde?…
- Bî, ascul’ la mini! Puni mîna dî scrii, bî, cî ti pricepi, bî!
Ascultând parcă și de un glas interior, Boschetar își aținti privirea spre zări. Oare aveau dreptate Vecinii lui din parc? Dacă da, exista posibilitatea să fie recunoscut de librari, sau poate de vreun bibliotecar… Doar citise prin ziarele adunate de prin lăzile de gunoi pentru a fi vândute la colectorii de hârtii și cartoane că în librării și în biblioteci au loc dese întâlniri între scriitori și cititori.
Dezamăgirea lui fu însă cruntă. Din Biblioteca Județeană, gardienii îl alungară cu înjurături și lovituri, iar în prima librărie în care intră fu întâmpinat cu un „Iar ai venit, cerșetorule?”, care îl descurajă. Se întoarse plângând la cartonul lui din parc.
Am ajuns să mi se zică cerșetor? le spune el Vecinilor, cu îndoială în glas.
Pentru a scăpa de gândul acesta, a doua zi se prezentă la Oficiul pentru Muncă și Ocrotiri sociale. Își exprimă dorința de a fi înregistrat ca șomer în căutarea unui loc de muncă, așa cum îl sfătuise și unul dintre Vecinii săi.
- Aveți nevoie de următoarele acte:…îi răspunse, rece Funcționara din cealaltă parte a biroului.
- Să vedeți…începu Boschetar.
- Mă, omule, tu nu pricepi? îl repezi femeia. Aici nu e la mila publică, ai hârtii, stăm de vorbă. N-ai, du-te de te-mpușcă!
Sfatul i se păru bun lui Boschetar, dar gândurile negre îl părăsiră în scurtă vreme. Vecinii săi îi cerură din nou să le spună povești, și din nou îl apreciară, în modul lor lipsit de profesionalism.
- Bî, pîcat cî nu scrii, îl compătimi Vecin. Cî dacî le scriai p-astea …
- Ãsta are dreptate! aprecie Vecina. Io zic că ierea bine dacă le scriai! Ca profa mea de română!
Boschetar îl ascultă legănând din cap. chiar, și lui îi părea rău că nu știe să scrie. Dar, într-o zi, găsi un pix aruncat lângă poarta unei școli. Îl luă, și pe pereții camerei lui de carton, încearcă să își aștearnă gândurile.
- Bre, ăsta scrie! strigă Vecina. Ca profa mea de română! și, silabisând, reuși șă citească ce se află pe cartonul ”Zanussi”.
- Bî, da’ asta-i povestea d-asar!! se minună Vecin. Cî ieu vî zîc cî ăsta-i scriitor.
Boschetar ni-și revenea din uimire. Chiar știa să scrie? Ce-ar fi să încerce să dea la ziarul ăla, „Gazeta orașului”, o poveste?
A doua zi depuse la cutia poștală a ziarului o foaie de caiet (i-o dăduse unul dintre Vecini din stocul de hârtie pentru cornete de semințe) pe care scrisese prima lui proză. Cu ajutorul tuturor Vecinilor, care profitau de neatenția difuzorilor de presă, începu să urmărească „Curier pentru literatură” după câteva săptămâni, citi: „Pentru domnul Bos¬chet A.R.D. Schița dumneavoastră este remarcabilă. Mai așteptăm.”
Art.6
- Am întâlnire cu domnul redactor de la „Curierul pentru literatură”, spuse bărbatul îmbrăcat într-un costum ponosit , dar curat, adresându-se portarului. M-a convocat pen¬tru ora unsprezece.
Portarul nu răspunse nimic, ci doar arătă cu degetul scara din spatele lui. Autor urcă treptele într-un ritm din ce în ce mai lent pe măsură ce se apropia de etajul unu. Bătu sfios la o ușă, și mai sfios la o a doua, iar la a treia de abia îndrăzni să ridice mâna.
- Pe cine căutați? îl întrebă un domn mărunțel și mustăcios care tocmai traversa culoarul.
- Pe domnul curier de la „Redactorul pentru lite…”
- Eu sunt ăla.
- Știți, v-am trimis niște bucăți…ați avut abilitatea să-mi acordați o audiență la ora unspre…
- Cum? Dumneavoastră? Vă salut cu respect!

Art. 7
Îmbrăcat cu costumul său din stofă fină, dar peticit în câteva locuri, Autor sună la ușă. Sub plăcuța cu numele locatarului, se putea citi pe o foaie imprimată la cal¬culator : „Editura Marea Europă”.
- Bună ziua, domnule! Am onoarea să mă prezint la dumneavoastră cu aceste…începu vizitatorul, întinzând gazdei sale dosarul albastru pe care îl scoase de sub haină.
Gazda își primi oaspetele cu deferență. Îl pofti într-o cameră amenajată ca birou, îi arătă un fotoliu și, deschizând dosarul, se cufundă în lectură. După un timp, își ridică pri¬virea către Autor și spuse:
- Domnule, după umila mea părere, textele dumneavoastră sunt publicabile. Desigur, nu am citit manuscrisul în întregime, sper să mi-l puteți încredința pentru câteva zile, dar la o primă și rapidă vedere se poate recunoaște valoarea.
- Vă mulțumesc, domnule Editor, spuse, plin de recunoștință, Autor. Credeți că ar merita să apară cartea mea?
După o săptămână, la a doua vizită a lui Actor, patronul editurii Marea Europă răspunse:
- Da, domnule, aș fi fericit să vă pot publica, desigur dacă sunteți de acord
- Cu publicarea? se miră Autor.
- Și cu condițiile noastre?
- ?
- Sunteți la prima carte? Păi, știți…continuă Editorul, am calculat, manuscrisul are 262 de pagini de caiet, aproximativ 130 de pagini de carte , poate 140…La un titraj de 400 de exemplare, din care eu rețin 100, v-ar costa cam
- Cum, se plătește? Eu credeam că dumneavoastră o să-mi dați niște bani.
Discuția continuă, în atmosfera cea mai plină de respect, dar…
- Domnule Editor, vă cer scuze că mi-am permis să … știți, nu-mi pot permite, n-am nici o sursă de venit, eu speram…
- Ce păcat, un material atât de bun …
Conversații asemănătoare avură loc și în alte sedii de edituri. La a opta vizită, gazda rosti cuvântul „sponsor”.
- Ce este acela un „sponsor”? întrebă derutat, Autor.
- Vai, domnule, se vede că sunteți lipsit de experiență, îl compătimi interlocutorul. Sponsorul este omul cu banii. Trebuie să știi să-l găsești. Uite, eu …
Urmă o dare de seamă a experienței lui de o viață de scriitor și editor. Autor rămase cu gura căscată.
- Cum, domnule, există oameni atât de bogați încât ar putea să le dea celor săraci posibilitatea de a tipări o carte?

Art.8
Un cetățean purtând un costum străvechi, dar la care un ochi priceput ar fi putut ghici calitatea superioară a materialului, aștepta în fața ușii cu inscripția „Director”. Ușa se deschise de mai multe ori și apoi se închise după trecerea unor persoane, care prin aspectul lor fizic, vădeau buna condiție socială. Ultima astfel de persoană fu chiar dom¬nul Director, așa cum înțelesese Solicitantul din semnele secretarei.
- Să trăiți, domnule Director, sări Solicitantul.
- Vă salut! răspunse Directorul, de la înălțimea funcției sale.
- Știți, am rugămintea respectoasă, puteți să-mi acordați o sponsorizare…Am o carte, și...
- Cum, domne, sunteți scriitor? Vă felicit, am un deosebit respect pentru scriitori. Of, ce păcat, știți, la noi nu prea merge bine treaba…și mai avem un contract de sponso¬rizare cu echipa de fotbal TRENul…așa de rău îmi pare!
Solicitantul rămase cu mâna întinsă. Deja se obișnuise cu acest mod politicos, dar tăios de a fi refuzat.
- Asta e, spuse secretara după plecarea șefului. Să știți că niciodată nu s-a lipit cineva de el, în afară de echipa aia de fotbal din capitală… Auziți! strigă ea în clipa când Solicitant, resemnat, se pregătea să închidă ușa pe din-afară, ați încercat și la Uzină? Am auzit că domnul Patron de acolo e mare iubitor de literatură…Și măcar el e cunoscut că ține cu Drapelu’…
Art. 9
- Da, domnule, așa este, spuse doamna Secretară, într-adevăr, domnul Patron este un mare iubitor de literatură.
- Și credeți că ar putea să mă primească în audiență? întrebă solicitant. Aș vrea să-l rog să ...
- Domnule, cu siguranță că v-ar primi. Dar îmi pare rău, de aproape șase luni, domnul Patron nu a mai venit la birou. Nu știm prea bine ce face și unde este.
- Cum, a murit? Rosti, disperat, Solicitant, văzând cum se năruie și ultima lui speranță.
- Nu, ferească Dumnezeu! Noi credem că a plecat în Statele Unite, unde trebuia să încheie un contract. Dar știți ceva? Eu vă propun să ne lăsați manuscrisul. Când se va întoarce domnul Patron, cu siguranță că va citi lucrarea dumneavoastră.
Solicitant fu de acord. Epuizase toate celelalte variante și, chiar dacă nu spera prea multe, necrezând nici în varianta cu absența prelungită a lui Patron, lăsă dosa¬rul albastru pe biroul Secretarei. Dacă cineva îl va băga în seamă, foarte bine. Dacă nu, altcineva decât colectorii de maculatură nu vor mai avea nevoie de el.
……………………………………………………………………………………………...
Străzile Orașului erau foarte animate. În ajun avusese loc deschiderea Festivalului Internațional de muzică ușoară „Trofeul de aur”, iar în acea seară avea să aibă loc recita¬lul vestitei formații „Metallica”. Rockerii se adunau deja în apropierea scenei din centrul Orașului, iar Solicitant, prins de mulțime, se pomeni chiar lângă gardul de incintă al am¬fiteatrului din Piața Consiliului.
Concertul formației americane fu un adevărat triumf. Ritmurile și decibelii îi capti¬vară pe spectatori, iar sticlele de băutură începură să circule din mână în mână. După ul¬timele acorduri de heavy-metal se stinseră, pe pavajul din piață putură fi văzute dormind zeci de persoane, iar printre blugi rupți și tricouri imprimate cu desene apocaliptice se deosebea și un costum care pe vremuri probabil că fusese elegant…
Art. 10
Frigul nopții îl trezi. Se ridică cu greu de pe jos, masându-și corpul învinețit de du¬ritatea asfaltului.
- Frumos îmi șade, murmură Patron. Om bătrân și prost, să mă îmbăt ca porcii și să dorm pe jos!
Și, șchiopătând, se duse acasă. Gardianul care supraveghea vila voi să-l gonească, dar, recunoscându-l, îi deschise ușa și îl conduse în interior.
- Domnu’ Președinte, pot veni cu actele la semnat?
Patron fu mirat de teancul enorm de acte pe care i le prezintă Secretara, dar, cu¬noscând competența echipei sale, nu ezită să le iscălească.
- Pân-aici e bine, spune el, terminând de semnat.
- Da, cum zicea și Bulă când cădea de la etajul o sută, răspunse Secretara, rămânând nemișcată în fața enormei mese de scris a șefului.
Patron o privi cu ochii mijiți.
- Iar faci trafic de influență?
- Știți, a venit ieri un moșulică…săracul…dacă ați știi ce mai semăna cu dumneavoastră ... Avea o figură disperată … își încheie secretara pledoaria, punând pe masă un dosar albastru.
Credincios principiului său de a citi cu atenție orice text cu pretenția de a fi operă literară înainte de a lua o decizie, Patron deschise dosarul. Scrisul neglijent îl făcu să strâmbe din nas.
- Ce urât scrie ăsta, murmură el, parcă nici n-ar fi obișnuit să țină stiloul în mână! Ar trebui să-și ia o secretară…
După ce citi primele rânduri, impresia defavorabilă se accentuă. Iar după aproape două ore, când închise dosarul, Patron exclamă vehement:
- În viața mea n-am citit ceva atât de urât! Se respinge!
Și încheie, abia auzit:
- Parcă aș fi scris eu…