Întors acasă, aproape că am uitat evenimentele din ultimele zile. Mai simțeam în nări doar parfumul acela subtil de iasomie. Aici nimic nu s-a schimbat: același gang întunecos, mirosind a mucegai și cărămidă veche, care duce spre curtea interioară a clădirii vechi, aceiași vecini preocupați numai de viețile lor înghesuite în câte două camere pline de mobilă veche de lemn masiv. Iarna, curtea era pustie. Doar vântul mai fugărea încoace și încolo câte un fuior de zăpadă, îngrămădindu-l într-un colț.
Cum dădea căldura, curtea prindea viață. Arbuștii înmugureau și păsări mici și gălăgioase începeau să se certe de cum se ivea prima dungă luminoasă pe cer.
Locuința mea m-a întâmpinat rece. Nu era cine știe ce: două camere, o bucătărie mică și o baie în care iarna era un ger cumplit. Într-una din odăi dormeam iar în cealaltă îmi încropisem un mic atelier: un stativ pentru hârtie, tuburi de vopsele, schițe și pânze aruncate alandala, cursuri și cărți îngrămădite într-un dulap vechi. Mama, care mă vizita în fiecare lună, aducându-mi câte ceva de la țară, mă mustra mereu pentru dezordinea din atelier și nu se putea abține să deretice, în ciuda protestelor mele. Părinții mei vânduseră și se mutaseră în sud, unde aveau o casă bătrânească rămasă de la bunici și câțiva acri de pământ. „Nouă ne este de ajuns…numai tu să înveți, mamă, să ajungi cineva…, să nu fii ca noi…” îmi spunea de fiecare dată cu lacrimi în ochi, privind în zare cu amărăciune către timpul lor trecut. Tata ar fi vrut să am o „meserie”. Pentru el pictura și zugrăveala erau tot una. „Ai să mori de foame dacă nu te apuci de o treabă serioasă.” La început am încercat să-i explic că nu puteam altfel, că imaginile se îngrămădeau în mintea mea și nu puteam să scap de ele până nu le așterneam pe pânză. Cu timpul mi-am dat seama că era mai bine să nu deschid discuția pentru că singura muncă onestă pentru el era creșterea animalelor. Își aprindea o țigară și ieșea în curte trăgând cu sete fum după fum. „Faci cum crezi… E viața ta.. Eu doar ți-am spus…” „Lasă, tată, o să fie bine… Ai să vezi…” Singura dată când l-am văzut mândru de preocuparea mea a fost când i-am dăruit, de ziua lui, un portret, care îl înfățișa tânăr, așa cum îl văzusem într-o fotografie veche, de pe vremea când era „flăcău”. M-a îmbrățișat și, privind îndelung tabloul, spuse ca pentru el: „Ce bărbat eram odată…” Mama zâmbi: „De ce crezi că m-am uitat la tine?”
Au fost și ei tineri și frumoși. Au avut speranțe, tăceri, regrete, priviri furișate, strângeri de mână, iubiri trecătoare, toate estompate de trecerea timpului. Acum frumusețea lor era altfel: frumusețea fructului copt. Îi priveam uneori stând unul lângă altul la umbră, pe banca de pe verandă, în după-amiezile de duminică, fără să scoată o vorbă, ore în șir, iar când soarele apunea, se ridicau ca după o lungă conversație: „Mergem, Vandja?”, „Mergem, Johann…”

Un ciocănit timid în ușa de la intrare îmi întrerupse firul gândurilor: „Mika, deschide!” Era Olive, o prietenă din copilărie ce locuia la două străzi mai încolo. „Mika, ești bine!” întrebă ea, neliniștită, văzând că întârzii să-i răspund. Fetișcana de douăzeci de ani, cu părul auriu strâns în spic, mă privea speriată în ușă neîndrăznind să intre. „Am auzit ce ți s-a întâmplat… Doamne, m-am speriat cumplit.” „O nimica toată…, încercai eu s-o liniștesc, m-am împiedicat… n-a fost nimic grav.” „Să-ți fac un ceai fierbinte…” începu ea să caute prin dulapul din bucătărie ibricul. „Bine, dar crede-mă că nu am nimic…” Olive crescuse alături de mine, în aceeași curte până la cincisprezece ani. Apoi s-a născut fratele ei și părinții au decis că au nevoie de o casă mai mare. Dar mutarea lor n-a schimbat nimic între noi. Rămăsesem la fel de familiari în ciuda distanței care ne despărțea. Părinții noștri aveau multe lucruri în comun. Tații noștri au fost camarazi în rezistență, ascunși luni de zile prin munți, fugind de autorități, iar mamele noastre, încercau să ne crească cum puteau. Când lucrurile s-au liniștit, au găsit clădirea aceasta și au rămas aici.