- E o medie mare, dar mă rog...nu toți trebuie să arate...
Îl întrerupe soneria de pe hol, care ne izbăvea într-un fel de chinurile primei ore de contabilitate.
- Ne oprim aici. Sunteți liberi.

Mă simt obosit după prima zi de școală. Acasă, vărul meu Doru, abia aștepta să-i spun primele impresii. O să-l am coleg de cameră, cît timp voi învăța la liceu, mătuța mea, Nela, oferindu-mi cu generozitate găzduirea sa.
- Ia zi, Geo, cum a fost ?
- Ce dracu să zic, a fost binișor. Ne-a cam băgat în sperieți neica Jean, dar poate a fost doar așa, de intimidare.
- Pe cine ai la romană?
- Pe doamna Ștefania Nicolaescu.
- Bravo tinere ! Tu știi cine este, mă ?
- ?!
- E poetesă, blegule ! O cheamă Ștefania Stîncă. Mare noroc ai ! E cea mai bună profesoară din liceu, dacă nu din oraș.
- Tu de unde știi ?
Atunci Doru îmi întinde o revistă, Vlăstarul, care apare la liceul lor, Nicolae Bălcescu.
- Citeșe poezia asta :

“cînd nopțile sunt reci și cade brumă
într-un caiet cu scoarțe cenușii
mă mai întorc să caut o fărîmă
din cîtă frumusețe risipii

cerneala s-a albit de-atîta vreme
metaforele – ce uzate par
voi regăsi eu foșnetul amar
seninătatea primelor poeme

înfrigurarea care dă sens vieții
e prea tîrziu acum s-o mai aflați
și ochelarii mei înduioșați
sărută stîngăcia tinereții

de cînd păștea cu ciutele și cerbii
mătăsăria cerului și-a ierbii”

- Doru, m-ai lăsat fără cuvinte. Chiar sunt un norocos, dacă este așa.
- Întreab-o mîine. Spune-i că stai la mine. O cunoaște pe maică-mea. Îi mai coase din cînd în cînd cîte ceva. Stă aproape de noi, tot pe Bălcescu, vizavi de Generală 2.
- Pot zice că am și pile, atunci ?!

-