Anatol se încheie la șireturi și ieși, sperând că plimbarea în după amiaza geroasă de februarie îi va limpezi gândurile. De două luni făcea zilnic același traseu. Pentru el devenise ca un drog. O lua pe străduța pietruită ce cobora spre centru, apoi traversa părculețul din fața Universității și se posta la pândă. Cel mai mult a așteptat 40 de minute. Era în ianuarie, iar el ieșise în adidașii noi din piele pe care și-i luase din Mall. Zăpada groasă de un lat de palmă îi învinețise degetele la picioare. Oricum, nu simțea nimic. Atenția lui era concentrată pe aleea principală. Pe acolo trecea de obicei, ea. Prima dată o zărise prin noiembrie, el se întorcea de la un bar unde jucase un biliard cu prietenii. Toți se lăudau cu femeile cucerite, iar el, fiind singur, înghițise în sec, jurându-și în sinea sa că, în curând, va avea o fată foarte frumoasă, foarte deșteaptă, pe care o va ține ca pe o adevărată prințesă.
El nu terminase liceul. Muncise pe șantierele țării visând la o viață mai bună. Acum muncea prin alte țări și nu încetase să viseze. Își dorea o mașină și, în curând, avea să și-o cumpere. Viața era dură și el știa asta. Dar în momentul când a zărit-o pe ea, i s-au scurtcircuitat creierii și a rămas blocat. Boabe de sudoare îi mijiseră în mustață. Era înaltă, cu părul auriu, strâns la ceafă, cu geacă din piele roșie și pantofi cu toc.
A văzut-o puțin pentru că se ascundea sub o umbrelă înflorată ce-o apăra de burnița de toamnă rece. A mers în urma ei ca un copoi, păstrând distanța, vreo jumătate de oră. Apoi, ea a intrat în niște magazine și i-a pierdut urma. Ce ciudă i-a fost. Oare cum se numea?
Poate-o chema Ruxandra? Sau Melania? Sau i s-ar fi potrivit mai bine Hortensia?
Bătea câmpii, era sigur, dar călcâiele sale sfârâiau ca și cărbunele în cățuie. Fluturi în stomac? Asta o fi valabil pentru fete! Anatol simțea o întreagă faună în creier. Adevărați buhai de baltă care-i cântau serenade, iar el stătea cu ochii pironiți în tavan.

Dar norocul nu l-a ocolit, și, după o săptămână, o întâlni în fața cinematografului. Rula un film cu Angelina Jolie. Tinerii făceau rând la casa de bilete. Lui însă, nu-i ardea de film. Ce Angelina Jolie? Ea era îmbrăcată într-un palton albastru cu blană albastră la gât. Parcă și ochii îi erau albaștri. De asta nu era chiar sigur. Și avea un parfum de liliac înnebunitor.
Lui Anatol i se oprise respirația câteva secunde. Își închipui cum îi dă jos paltonul iar ea îi dădea șăgalnic peste mână. Rochia era de mătase albastră, ca dintr-o reclamă TV, bretelele alunecau discret, iar ochii lui Anatol rămăseseră holbați ca două hăuri adânci. În timpul filmului se chiora prin semiobscuritatea sălii să o vadă. Amestecată într-un grup de fete, nu bănuia că cineva avea frisoane din cauza ei. Afară ningea cu fulgi mari și pufoși. Cât mingile de fotbal. Așa i se păruse atunci.
După film, intră într-un bar și ceru o votcă. Trebuia să-și facă un plan. Știa sigur că ea era aleasa.
Apoi, Anatol se perindă zi de zi prin fața Universității. Uneori o vedea intrând, alteori pleca și se ținea scai după ea prin tot orașul. Deci era studentă! După ce că-i frumoasă, e și deșteaptă! gândi el. A mea e!
Două luni a mers Anatol în urma ei. O dată pe săptămână mergea la Mall, o dată la film, sâmbăta la piață, din când în când la bibliotecă, duminica la biserică. Un lucru i se păru ciudat. Uneori părul ei era blond cenușiu, uneori blond roșcat, alteori bătea în castaniu. El crezu că are vedenii.
Apoi, când viața i se păru de nesuportat, destinul i-a scos-o în cale, într-o seară geroasă. O urmărise până în stația de autobuz și ea venise către el. Cei câțiva pași care-i despărțeau îi produseră lui Anatol un cutremur de grad mare în interiorul conștiinței sale care făcea ore suplimentare la acea vreme.
- Nu vă supărați...începu ea, nu aveți un bilet în plus?
Vocea ei avea în ea picături de miere, de frișcă, de ciocolată caldă. El își linse buzele. Acu-i acu’!
- N-am nici unul din păcate, dar putem lua un taxi, dacă vreți. Eu merg spre
Bulevardul Croitorilor.
Ea, bucuroasă, acceptă oferta. El o conduse la taxi, apoi o invită să bea ceva împreună. Pământul se învârtea când la dreapta, când la stânga, atunci când fata spuse da.
Barul era luminat doar de niște spoturi albastre. Muzica lină și canapelele comode te invitau să-ți pui sufletul pe masă. Anatol ar fi putut face tumbe prin fața mesei, totul era clar, ea era cea pe care o așteptase. Câtă bucurie în sufletul său!
- Cum te numești?
- Aurica, dar colegii îmi spuneau Acetona...
- De ce?
- E o poveste mai lungă, ți-o spun altădată, zâmbi misterioasă fata.
Comandară sucuri naturale pentru că ea nu consuma deloc alcool.
Barul deveni neîncăpător pentru inima lui Anatol căreia îi crescuseră aripi și zbura izbindu-se de pereții barului. El îi șoptea:
- Ia-o ușor!, dar inima se cocoța pe tavan, apoi se arunca în gol, printre scaune,
de nici el n-o mai putea prinde din urmă.
Apoi a zburat pe întrerupător și a fost pană de curent. Momentul oportun pentru Anatol când descoperi că ea are cea mai senzuală gură din câte îi fu dat să cunoască. Se sărutară stângaci. El fără inimă, pentru că inima i se oprise la bar să bea dintr-o oranjadă.

Iarna era pe sfârșite și Anatol nu putu scăpa de obiceiul de a o urmări prin oraș. Acum, mult mai discret. Ieri însă a așteptat-o în părculețul din fața Universității. Și după ce-a intrat ea în clădire, la scurt timp, a intrat și el. Voia să vadă unde merge. La capătul holului, Aurica, în halat verde, cu mopul în mână, spăla gresia.
- Domnișoară, să vii să faci curat și în biroul meu, spuse un moș, la
patru ace.
Anatol se făcu alb la față. Se apropie de fată și îi aruncă o privire plină de dispreț.
- Aici ești studentă? Mare intelectuală! Ești doar o femeie de serviciu!
Fata ridică ochii din pământ, neînțelegând ce se întâmplă și-și continuă munca, liniștită. El ieși în stradă, dezamăgit, și, dintr-o dată, orașul i se păru viclean și perfid. Străzile erau neîncăpătoare pentru sufletul său ce părea să se dilate din clipă în clipă, aerul era irespirabil și păsările cântau enervant în părculețul pe care-l străbătu cu pas grăbit.

O săptămână întreagă zăcu de durere. Și sufletul său gemea de suferință. Cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă femeie! El credea că-i studentă și ea făcea curățenie! Până la urmă și el muncea pe șantier. Dar nu păcălise pe nimeni. Nu terminase liceul. Dar nici nu pretindea altceva. Încerca să și-o scoată din minte și nu putea.

Anatol ieși sperând că-și va limpezi mintea în după amiaza geroasă de februarie. O luă pe străduța pietruită, cu pași grăbiți. Sufletul său era frământat de o groază de întrebări. Cineva strecurase pe neașteptate, în inima sa, o picătură de dezordine, o picătură de acetonă, poate... Oare de asta or fi numit-o colegii Acetona? Avea însușirea de a dizolva liniștea din sufletul celor apropiați? Sau era vorba de altă poveste?
La colțul străzii, cinci puștani se băteau cu zăpadă. Dornic să-și descarce adrenalina, Anatol intră în jocul lor, și, în curând, arăta ca un om de zăpadă. Primise atâția bulgări, încât fugi imediat, râzând, transpirat.
La urma urmei, mai erau atâtea fete în orașul acesta, inima lui era liberă să aleagă. Bântui pe străzi, fără să se hotărască încotro s-o ia. Trase aer rece în piept și se hotărî că trebuia s-o ia de la capăt. Neapărat.
Apoi i se păru că are vedenii. În fața lui, pe trotuar, Aurica mergea la braț, cu imaginea ei din oglindă. O clipă ar fi putut face stânga-mprejur și scăpa de coșmar. Dar nu mai avu timp. Fata se apropie, zâmbitoare, și-i prezentă, cu naturalețe, sora ei geamănă.