Uneori Stefan e pretutindeni.
Isi spusese Stefan. Ei ii placea. El stia.

“Daca n-ar fi tipat atat…”
“Daca m-ar fi iubit…”

Stateau amandoi senini, ca pe un camp, intr-o seara, cu mainile sub cap si se intrebau cat de frumos ar fi fost.
Dar ea se simtea frumoasa acum, iar el o ruga: “mai spune-mi Nichita…”. Il mangaie usor pe cap, ii spuse “Nichita cel drag”, iar el ii sorbi cu nesat mangaierea.
Si ea se simtea frumoasa.

“Trebuie sa pleci..” Mai lasa-ma, o secunda, mai lasa-ma, un minut…”ii fredona amuzat. De fapt pana maine. Mainile lui groase si calde ii acopereau tot trupul gol.
‘Nu vreau sa nu mai imi amintesc. De noi si de ea”.
Dimineata navali cu rece in demisol si ei scriau cu vorbe ceea ce nu incepusera pentru ei din cauza lor. Apoi proiecte. Proiectele lui. Si el avea proiecte. Si deseori tristeti. Si era frig si nu se mai puteau lua in brate.
Nichita avea ceva din tataitul. Liniste.Vorbele lui erau in dialectul ei. Primenite de viata de afara. Pentru ea.

Doua batai schiopatate, nu melodioase, ca ale ziaristului, sparg dimineata si intunericul din demisolul ei. Primul ei Spatiu.
“ Cine e?” oricum adormita.
“Stefan…”.
“Care Stefan?” se zguduie incaperea.
Stefan…
Mainile ii amortesc, picioarele ii tremura. Patul nu ii este de ajuns pentru sprijin. Doar somnul o sprijina. Apasa pe clanta, se simte luata in brate, mirosita ca intr-un fan la tara, si apoi cu pantecul inclestat, pana la urma iubit in nestire. Apoi pleca la fel cum venise. Pe intuneric. Iar ea isi continua somnul .
Nu era Stefan dintotdeauna. Era Stefan de o zi. Era Artistul.
Il suna pe prietenul ei dintotdeauna pentru ca se simtea fericita, acum, cu toata dragostea alaturi de ea, la miez de noapte. Se simtea bine fara iubit. Doar cu Iubitul in ea.

“Mie nu imi dai nimic?”
“Sigur.” Si ii duse la gura o bucata de chec ieftin cumparat de la supermarket. Apoi mesteca si ea, uitandu-se din autobuz aiurea, ori catre farurile masinilor, ori catre felinarele aprinse de-a lungul bulevardului din fata Casei Scanteii.

Iti stralucesc ochii. Spune-mi cuvinte-spunea gandul. Avea aceiasi ochi, aceeasi privire, de semineu.
Tamplele o dureau ca si cand ar fi baut mult vin. Rosu. Bause doar doua cafele negre, tari ca si ea. Pe spatele ei se nascuse trupul lui Stefan. Venise toamna. Nesigure, mainile lui devenisera aproape aprige. In palma lui umbreau castanii si umerii ei.Stefan mergea cu autobuzul si autobuzul mergea cu ea; sarutau autobuzul, luau rotile in brate si se infasurau din mers in dragoste.

O stranse deodata de mana cu putere, o inclestase de aproape i se facu frica. Mainile lui erau acum de copac urias de pe strada Mihaileanu. Incepu nu sa o priveasca, ci sa o strapunga urias, cu privirea. “Trebuie sa cobori”.
"Te indepartezi prea mult de Spatiul tau.”
“Hai sa ne mai iubim o statie. La gara cobor”, zise Stefan. Si gara aluneca la fel, in alt spatiu, unde nu se iubisera niciodat’. Un spatiu unde noul ei colocatar se iubea, probabil cu iubita lui de atunci. Atunci cand iubea.

Nu mai stiu vorbe si tandreturi.

“Cum poti sa minti, asa, ca un nerusinat?”
“Ce ai, ma? Vrei iarasi scandal?”
Spune, ma adevarul, nu fi las.”
“Simteai nevoia ne mangaieri de gene, de excitari intelectuale”
“Esti nebuna.”
“De ce nu ti-ai incarcat telefonul?
“Pai nu era decat o priza. Ce, voiai sa scot computerul din priza?”
Nu-I venea sa creada ca acolo exista decat o priza. Mintea. Gandul lui jinduia dupa ea, cealalta. Asa ca il enervau cumplit intrebarile ei.

Ce bine era cand ea era cea de-a doua, cealalta.

Si mintea. Cu desavarsita nerusinare cu care o mintise si altadata. Si atunci credea ca nu mai avea pe nimeni. Mai tarziu a aflat de intalnirile lui romantice cu printesele, cu cele cu coapse lungi.

Cu ghiozdanu in spate se grabea spre scoala. Gandurile erau alergande catre examen si astepta sa se faca verde. Ochii incetosati ii vazura, la capatul celalalt privirea. Se facuse verde. Si ea era, la fata, verde. Intoarse repede privirea si trecu culoarul amintirilor cu capul intors spre nimic. El zambea.
Ea stia.
Nu suporta sa il vada cu alta langa el.
“Stai s-o vezi cum se uita inapoi cand ajunge in capat”, si rase aproape cinic.O pustoaica de-a mea”.
Si intoarse privirea. Arata la fel.
“Ma iubeste si acum.”
Il iubise mult, era adevarat.
Doar era cel mai destept barbat de pe pamant. Era un sacal.
“ Ma iubea mult. A incercat sa se sinucida proasta.”
“Cine? Aia mica? Nenorocit batran”.
“O vezi asa, slaba, dar stii ce mult ii placea sa faca amor?"