Șarpele


Într-o zi, ceva negru a mișcat lângă o găină. Eram în obor pe o stivă de lemne, cu bușteni mai groși ca mine.
- Uță, a strigat mama de peste casă, unde ești ?
- Aici.
- Ai grijă să nu vină careva că merg în Toboșari la Mița, ai înțeles ?
- Bine !
Ceilalți frați plecaseră cu noaptea în cap la Voroveni și toată casa era lăsată în grija mea și-a lui Ciobănică. Soarele de vară mă toropise și-aproape mă luase somnul, când la câteva palme în față s-a înălțat dintre lemne o curelușă ce se legăna și îndoia, parcă suflată de vânt. M-am târât mai aproape și curelușa pe care străluceau solzi negri verzui s-a retras încet în întunecimea buștenilor. Am așteptat din nou să apară. Într-un târziu, a scos puțin capul. Îl ținea fix, iar eu îl priveam țintă. Treptat, șarpele s-a întins de-a curmezișul lemnelor. Îmi treceam vârful degetelor peste spinarea lui și tresăream la fiorul răcelii. Umbra nucului acoperise toată stiva.
- Mai bine ne jucăm la soare i-am zis și l-am apucat c-o mână pe după cap și l-am tras după mine. Tot ieșea și nu se mai termina. De mirare mi-a scăpat, iar el s-a ascuns mai repede decât mă așteptam. Îmi părea rău și m-am așezat să-l aștept. Trecuse destul timp și nu dădea semne c-ar vrea să mai apară.
- Ieși de-acolo, ai auzit? ieși că mă duc să-ți aduc fluturi! Am alergat prin lucerna înflorită, am prins câțiva și m-am întors. Șarpele nu apăruse. M-am așezat mai încolo și mă jucam cu fluturii. Aveam albi, roșii, cărămizii. Deodată i-am văzut capul. S-a înălțat ca prima oară, s-a legănat într-o parte și alta apoi și-a dat drumul pe bușteni.
- Vino încoace, vino, îi spuneam în gând, iar el se târa spre mijlocul oborului unde era un pietroi încins de soare. S-a urcat pe el și s-a făcut roată în vârful lui. M-am apropiat încet.
- Uite ți-am adus fluturi și scoteam unul câte unul din cutia de tablă și le dădeam drumul între inele de unde își luau zborul imediat. Îmi mai treceam vârful degetelor peste solzi iar el ridica capul, sâsâia.
- Fii cuminte, că doar mă joc cu tine, ai înțeles ? Vezi, nici nu stai bine aici, bolovanul te glodește. I-am înfipt mâna pe după cap și l-am tras în țărână. S-a desfăcut încet, a sâsâit o vreme și s-a târât spre pietroi. Deodată a venit și cocoșul. Cârâia, scurma țărâna, se repezea cu aripile întinse spre șarpe, dar nu destul de aproape ca să-l lovească. Curând s-au strâns și găinile. Cotcodăceau de parcă atunci ouaseră toate. De unde a apărut și Vărgata nu știu. Și-a îmbârligat coada și miorlăia că ziceam c-au apucat-o năbădăile, ca primăvara, când mă luam după ea că doar, doar oi prinde cotoiul țații Niculinii, un hoț! De-atâta gălăgie s-a trezit și Ciobănică. S-a apropiat somnoros dinspre grajd. Altă dată când venea el, ceilalți alergau care încotro, acum însă, în loc să-i fugărească, s-a apucat să latre. Se făcuseră toți roată în jurul pietroiului de nu mai vedeam nimic. M-am cățărat la repezeală în zarzăr.
- Hau, hau, hauuu, urlam deasupra tuturor și-a șarpelui da’el dormea dus pe bolovanul încins. Cum stam încolăcit pe-o cracă și-mi umflam bojocii cât puteam, o văd pe mama coborând de sub coasta lui Lae. Am tăcut că ei nu-i plăcea să mă vadă cățărat prin pomi.
- Uțăă ! Uțăă ! Uță, n-auzi, pe unde umbli ?
Tăceam ca șarpele.
Atunci a intrat în obor să vadă ce-i cu hărmălaia de-acolo.
- Mărioarăăă ... șarpele făă ...
- Ce e bre, ce țipi așa ? Bâră Fieraru care tocmai trecea pe drum se-apropiase în fugă.
- Acolo între găini, dihania s-a încuibat pe o piatră, omoară-l, omoară-l că o fi veninos !
Fierarul a pus mâna pe-o furcă și-a înfipt-o în mijlocul pietrei. Au sărit scântei, șarpele a zvâcnit în sus, s-a zvârcolit de câteva ori și-a rămas lat. Tremuram din tot corpul și craca a început să pârâie.
- Aoleu Uță, aici erai ?
- Ce-aveți cu el, ce v-a făcut ?
Bâră l-a mai înțepat de două ori, i-a țintuit capul și l-a zdrobit cu muchia sapei.
- De ce l-ați omorât, de ce ?
- Ia coboară de acolo ! Doamne, doamne, ce spaimă am tras ! Mi-a stat inima-n loc mă băiete când am văzut șarpele și știam copilul prin curte. De ce n-ai răspuns când te-am strigat ?
- Lasă-l bre, i-o fi fost frică, nu vezi cât îi dihania de mare ! Îl luase în coarnele furcii și atârna până la pământ într-o parte și alta.
- Du-l la gârlă și îngroapă-l. Mare necaz pe capul nostru. De unde s-o fi încuibat aici ?
- L-oți fi adus din Mâzgana cu vreun buștean scorburos.
Abia m-am dat jos. Mă apucase o sfârșeală că soarele parcă intrase în nori, iar oborul părea pustiu deși găinile ciuguleau prin țărâna înroșită de sânge.
- Ce-ați avut cu el, ne-am jucat împreună și nu mi-a făcut nimic.
- Lasă răsfățul, haide în casă să mă liniștesc. Am rămas trist toată ziua iar seara n-am putut să mănânc.
A doua zi, mama a chemat-o pe Mița Moraru să-mi descânte de șarpe că m-a deochiat. Femeia a săpat sub pietroiul din obor, a luat resturile de cărbune găsite acolo, le-a pisat, le-a amestecat cu o fiertură și mi le-a dat să beau în timp ce-mi prohodea la capul patului :
Soare apune
Șarpe răpune
Cum apusul soarelui
Ia puterea șarpelui
Așa descântecul meu
Să ia veninul cel rău.
Mi-era așa scârbă de negreala aia că am cerut să beau lapte.
- Lasă-l Mițo, dacă vrea lapte e vindecat.
Femeia supărată că n-am băut din negreala ei mă tot boscorodea, iar mama îmi mângâia părul, fruntea.
- Să-mi faci tu atâta necaz pentru o dihanie !
- Dacă el s-a jucat cu mine !
A doua zi a coborât și tata după deal. M-a pipăit, m-a pus să scot limba, s-a uitat în ochii mei, apoi m-a luat pe genunchi.
- Să nu-ți pară rău de un șarpe, băiatul tatii. Pe cine mușcă odată, nu mai calcă prin iarbă. Ai avut noroc, altminteri, cine știe ...
Peste câteva zile, mama m-a trimis la fierar să ne ascută barda. M-am întâlnit cu el pe drum. Avea piciorul legat, șchiopăta.
- Ce-ai pățit nene Bâră ?
- Măă,tu ai și uitat că ți-am omorât șarpele ? Atunci eram cam înfierbântat și n-am simțit mușcătura, râse el uitându-se țintă la mine.
Pentru prima dată m-a apucat spaima. Seara m-am băgat în pat mai devreme și mă gândeam la toate cele întâmplate. Eram pe cale să adorm când sâsâitul abia auzit și-o fulgerare rece, peste picioare mi-au înghețat sângele. În mijlocul patului se ridicase șarpele legănându-se ca între lemne. Abia am îngăimat :
- Nu-mi face rău, nu-mi face...
Șarpele înainta încet, încet.
- Nu ți-am omorât eu mama, nu mă mușca, nu eu...
Șarpele s-a încolăcit pe gâtul meu, și-a rotit capul de câteva ori și m-a pișcat de ureche. Mă sufocam și-am întins mâinile să-mi liberez gâtul. Miorlăitul prelung al Vărgatei, a făcut-o pe mama să alerge la mine. Până să-mi dau seama aproape o sugrumasem.
- Ce s-a-ntâmplat Uță, ce-ai avut cu pisica ?
- M-a mușcat șarpele mamă, nu vreau să mor !
Mama a scotocit patul, s-a uitat pe dedesubt, dar șarpele se făcuse nevăzut.
De-atunci n-am mai dormit singur.
- Uță mamă, dacă a fost, a fost șarpe de casă și-ăștia nu mușcă. Fii înțelegător, am atâta treabă pe-afară !
- Vin și eu, răspundeam luându-mă după ea.
Odată când treceam apa, într-o seară de august, m-am pierdut de mama. Întunericul era de nepătruns. Orb, rătăceam în neștire. De spaimă nu puteam nici să țip. Atunci a apărut o lumină difuză. Bâjbâind m-am îndreptat spre ea. Au trecut ani până am ajuns. Era casa noastră bătrână cu bârne din lemn. Liniștea a durat doar o clipă. De sub talpa casei, șarpele se ridica alb, maiestos, legănându-se într-un dans continuu, iar din inelele lui, zburau fluturii într-un curcubeu de culori.
M-am apropiat cu dorința nemărturisită de a ucide. Șarpele și fluturii au dispărut ca fumul, iar întunericul s-a așternut mai apăsător.
M-am așezat împovărat, nu mai aveam puterea să caut.
Spre surprinderea mea, șarpele și fluturii au apărut încă odată.
Priveam dansul fantastic și mă bucuram că m-au acceptat în preajmă. Într-un târziu am adormit....și am scăpat de spaima întunericului și a șarpelui.


Nicolae Aurelian Diaconescu