Corporația de Roboți și Oameni Mecanici din Statele Unite avea o problemă. Problema era lumea.

Peter Bogert, matematician șef, era în drum spre Adunare când se întâlni cu Alfred Lanning, director de cercetare. Lanning își încrunta cu furie sprâncenele albe, unindu-le și uitându-se fix la balustrada din camera calculatoarelor.

Pe podeaua de sub balcon, un grup de oameni de ambele sexe și de diferite vârste priveau în jur cu curiozitate, în timp ce un ghid intona un discurs dinainte pregătit despre calculatoarele din robotică.
― Acest calculator pe care-l vedeți, spuse el, este cel mai mare de acest tip din lume. Are cinci milioane trei sute de mii de criotroni și poate lucra simultan cu peste o sută de mii de variabile. Cu ajutorul lui, Corporația poate proiecta cu precizie creierele pozitronice ale noilor modele.

Cerințele sunt introduse pe bandă, care este perforată cu ajutorul acestei claviaturi ― ceva în genul unei mașini de scris foarte complicată sau al unei mașini de copiat, cu excepția faptului că nu lucrează cu litere, ci cu concepte. Enunțurile sunt defalcate în echivalenți simbolici logici, iar aceștia, la rândul lor, sunt transformați în perforații.

În mai puțin de o oră, calculatorul poate prezenta oamenilor noștri de știință un proiect de creier, care va avea toate conexiunile pozitronice necesare pentru crearea unui robot...

Alfred Lanning privi în sfârșit în sus și-l observă pe celălalt:
― A, Peter, spuse el.

Bogert își ridică mâinile pentru a-și netezi părul negru, deja perfect neted și lustruit. Spuse:
― Nu prea pari încântat de treaba asta, Alfred.

Lanning mârâi. Ideea vizitelor cu ghid la Corporație era destul de nouă și ar fi trebuit să îndeplinească două funcții. Pe de o parte, spunea teoria, permitea oamenilor să-i vadă pe roboți de aproape și să-și înfrâneze teama aproape instinctivă față de obiectele mecanice, prin obișnuință. Și, pe de altă parte, ar fi trebuit să determine măcar o persoană să aleagă cercetarea în robotică drept ocupație pentru o viață.
― Știi că nu, spuse Lanning în sfârșit. O dată pe săptămână lucrul se întrerupe. Dacă ținem seama de orele-om pierdute, câștigul e insuficient.
― Deci, încă nici o cerere de slujbă?
― O, câteva, dar numai pentru categoriile unde nevoia nu e așa de mare. De oameni de cercetare e nevoie. Știi asta. Necazul e că, dacă roboții sunt interziși până și pe Pământ, un robotician nu e prea bine văzut.
― Blestematul de complex al lui Frankenstein, spuse Bogert, repetând cu bună-știință una din expresiile favorite ale celorlalți.

Lanning nu prinse poanta. Spuse:
― Ar trebui să mă obișnuiesc, dar n-o să pot niciodată. S-ar putea crede că de-acum orice ființă omenească de pe Pământ știe ce garanție perfectă înseamnă cele Trei Legi, că pur și simplu roboții nu sunt periculoși.

Se încruntă în jos:
― Ia grupul ăsta. Privește-i. Cei mai mulți dintre ei merg prin camera de asamblare a roboților de dragul fricii, ca și cum s-ar da în lanțuri la bâlci. Apoi, când intră în camera cu modelul MEC ― la naiba, Peter, un model MEC ce nu va face nimic pe Pământ decât să înainteze doi pași și să spună: "Îmi pare bine că vă văd, domnule", să dea mâna, apoi să dea înapoi doi pași ― se trag înapoi și mamele își iau copiii de mână. Cum să-i facem să gândească pe idioții ăștia?

Bogert n-avea ce răspunde. Împreună, priviră din nou în jos, la șirul de vizitatori care treceau acum din camera calculatorului în secția de asamblare a creierului pozitronic. Apoi plecară. După cum a reieșit, nu l-au observat pe Mortimer W. Jacobson, de șaisprezece ani, care, ca să fim drepți, n-a dorit să facă nici un rău.

De fapt, nici măcar nu se poate spune că a fost greșeala lui Mortimer. Ziua din săptămână în care avea loc vizitarea era cunoscută de toți lucrătorii. Toate dispozitivele din calea lor ar fi trebuit să fie neutralizate cu grijă sau încuiate, deoarece era lipsit de rațiune să te aștepți ca ființele omenești să reziste tentației de a pune mâna pe butoane, taste și mânere. În plus, ghidul ar fi trebuit să fie foarte atent la cei care cedau tentației.

Dar în acel moment ghidul intrase în următoarea încăpere, iar Mortimer încheia șirul. Trecea pe lângă claviatura de la care se transmiteau instrucțiuni calculatorului. N-avea cum bănui că în acea clipă erau introduse planurile pentru un proiect de robot nou, pentru că altfel, fiind un băiat cuminte, nu s-ar fi atins de claviatură. N-avea de unde să știe că, dintr-o neglijență aproape criminală, un tehnician nu dezactivase claviatura aceea.

Așa că Mortimer atinse tastele la întâmplare, ca și cum ar fi cântat la un instrument muzical.

Nu observă că o parte a benzii perforate ieși din instrument în altă parte a încăperii ― fără zgomot, cu discreție.

Nici tehnicianul, când se întoarse, nu descoperi vreun semn că se umblase acolo. Se simți puțin jenat când observă claviatura rămasă în funcțiune, dar nu se gândi să verifice. După câteva minute îi dispăruse până și jena ușoară de la început și continuă să introducă date în calculator.

Cât despre Mortimer, nici atunci, nici după aceea, n-a știut ce făcuse.

***

Noul model LNE era proiectat pentru minele de bor de pe centura de asteroizi. Valoarea hidrurilor de bor creștea în fiecare an, fiind materie primă pentru microreactoarele cu protoni, care constituiau blocurile de rezervă pentru producerea de energie pe navele spațiale, iar materia primă de pe Pământ începea să se termine.

Din punct de vedere fizic, asta însemna că roboții LNE ar fi trebuit să fie echipați cu ochi sensibili la liniile spectrale specifice minereurilor de bor și cu membre adecvate pentru prelucrarea minereului în produs finit. Deși, ca întotdeauna, principala problemă era echipamentul mental.

Primul creier pozitronic LNE era acum terminat. Era prototipul și urma să se alăture tuturor celorlalte prototipuri din colecția Corporației. După testarea finală, vor fi fabricați alți roboți pentru închiriere (niciodată pentru vânzare) către consorții miniere.

Prototipul LNE era acum gata. Înalt, drept, lustruit, pe dinafară părea la fel ca oricare altul dintr-o mulțime de modele de roboți nu foarte specializați.

Tehnicianul de serviciu, ghidându-se după instrucțiunile pentru testare din Manualul de Robotică, spuse:
― Ce mai faci?

Răspunsul indicat ar fi trebuit să fie:
― Sunt bine și gata să mă apuc de lucru. Sper că și dumneavoastră sunteți bine...

... sau ceva asemănător, cu modificări neînsemnate.

Acest prim schimb de replici nu servea decât ca să arate că robotul aude, înțelege o întrebare obișnuită și dă un răspuns obișnuit, cum s-ar aștepta oricine din partea unui robot, începând de aici, se putea trece la probleme mai complicate, care să testeze Legile și interacțiunile lor cu bagajul de cunoștințe al fiecărui model în parte.

Deci, tehnicianul spuse:

― Ce mai faci?

Fu izbit pe loc de vocea prototipului LNE. Nu semăna cu nici o voce de robot auzită de el până atunci (și auzise multe). Forma silabele ca sunetele unui clopot ceresc, cu tonalitate joasă.

Atât de surprinzător a fost totul, încât de-abia după câteva secunde a auzit tehnicianul, retroactiv, silabele pe care le formaseră acele sunete celeste.

Ele erau: "Da, da, da, goo."

Robotul era tot înalt și drept, dar își ridicase mâna dreaptă și-și vârâse un deget în gură.

Tehnicianul se holbă absolut îngrozit și o luă la sănătoasa, închise ușa în spatele lui și, din altă cameră, o sună de urgență pe dr. Susan Calvin.

***

Dr. Susan Calvin era singurul robopsiholog al Corporației (și, probabil, singurul din lume). Nu testă prea în amănunt prototipul LNE până ce nu ceru, foarte categoric, o transcriere a planurilor proiectate de computer pentru conexiunile creierului pozitronic și instrucțiunile înregistrate pe bandă, care le generaseră. După ce studie un timp, trimise după Bogert.

Părul ei, de un cenușiu ca de oțel, era dat pe spate cu severitate; fața rece, cu riduri verticale accentuate de tăietura orizontală a gurii cu buze palide și strânse, se întoarse agitată spre el:
― Ce înseamnă asta, Peter?

Bogert studie cu uimire crescândă pasajele pe care i le arătă ea și spuse:
― Doamne, Susan, n-are nici o noimă.
― Absolut sigur nu are. Cum a ajuns asta în instrucțiuni?

Tehnicianul de serviciu, chemat de față, jură cu toată sinceritatea că nu era vina lui și că nu putea răspunde pentru asta. Calculatorul răspunse negativ la toate încercările de a găsi defecțiunea.
― Creierul pozitronic, spuse Susan Calvin gânditoare, nu poate fi îndreptat. Au fost șterse atâtea funcțiuni superioare de către aceste instrucțiuni fără sens, încât rezultatul seamănă foarte mult cu un copil de om.

Bogert păru surprins, iar Susan Calvin adoptă imediat o atitudine rece, așa cum făcea întotdeauna la cea mai mică îndoială, exprimată sau subînțeleasă, față de cuvintele ei. Spuse:
― Facem toate eforturile pentru crearea unui robot cât mai asemănător cu un om, din punct de vedere mental. Eliminați ceea ce numim noi funcțiunile adultului și ceea ce va rămâne, desigur, va fi un copil de om, vorbind din punct de vedere mental. De ce ești așa de surprins, Peter?

Prototipul LNE, care nu vădea nici un semn că înțelege vreunul din lucrurile care se petreceau în jurul lui, lunecă deodată în șezut și începu să-și examineze cu atenție deosebită picioarele.

Bogert se holbă la el:
―E păcat să distrugem creatura. E o muncă frumoasă.
― S-o distrugem? zise robopsihologul cu violență.
― Desigur, Susan. Ce rost are lucrul ăsta? Doamne, dacă există un obiect total și absolut nefolositor, e un robot care nu poate îndeplini o sarcină. N-o să spui că muncă e ceea ce poate face lucrul ăsta, nu?
― Nu, sigur că nu.
― Păi atunci?

Susan Calvin spuse cu încăpățânare:
― Vreau să mai efectuez teste.

Bogert o privi nerăbdător o clipă, apoi dădu din umeri. Dacă era vreo persoană cu care n-avea rost să discuți în contradictoriu, cu siguranță că aceea era Susan Calvin. Roboții erau singurii pe care îi iubea și îndelungata colaborare cu ei, i se părea lui Bogert, o deposedase de orice aparență umană. Nu putea fi contrazisă, așa cum nu te puteai contrazice cu un microreactor activat, ca să se oprească.
― Ce rost are? oftă el, apoi zise cu voce tare: Ne anunți când sunt gata testele tale?
― Da, spuse ea. Hai, Lenny.

(LNE, gândi Bogert. Asta devine Lenny. Inevitabil.)

Susan Calvin își întinse o mână, dar robotul se uită doar la ea. Cu blândețe, robopsihologul se întinse după mâna robotului și i-o luă. Lenny se ridică încetișor în picioare (cel puțin coordonarea mecanică îi funcționa bine). Ieșiră împreună, robotul fiind mai înalt decât femeia cu peste o jumătate de metru. Pe culoarele lungi îi urmăriră mulți ochi curioși.

***

Un perete din laboratorul lui Susan Calvin, cel care dădea direct în biroul ei personal, era acoperit cu o reproducere mult mărită a unei diagrame de conexiuni pozitronice. Susan Calvin o studiase preocupată aproape o lună.

Acum se gândea, urmărind cu atenție circuitele șerpuind prin contorsiunile lor. În spatele ei, Lenny stătea pe podea, depărtându-și și apropiindu-și picioarele, scâncind silabe fără sens cu un glas atât de frumos, încât puteai să asculți neghiobiile acelea și să fii încântat.

Susan Calvin se întoarse spre robot:
― Lenny... Lenny...

Repetă cu răbdare, până ce Lenny privi în sus, în sfârșit, și scoase un sunet întrebător. Robopsihologul permise unui licăr de plăcere să-i traverseze iute chipul. Atenția robotului putea fi captată în intervale din ce în ce mai scurte.

Spuse:
― Ridică mâna, Lenny. Mâna... sus. Mâna... sus.

Când spuse asta, își ridică propria mâna, iar și iar.

Lenny urmări mișcarea cu ochii. Sus, jos, sus, jos. Apoi făcu un gest nereușit cu mâna lui și clincăni:
― Eh... uh.
― Foarte bine, Lenny, spuse Susan Calvin cu seriozitate. Încă o dată. Mâna... sus.

Cu foarte mare blândețe, își întinse mâna, o prinse pe a robotului și o ridică, o coborî:
― Mâna... sus. Mâna... sus.

Din biroul ei o întrerupse un strigăt:
― Susan?

Calvin se opri, strângându-și buzele:
― Ce vrei, Alfred?

Directorul pentru cercetare intră și privi la diagrama de pe perete și la robot:
― Tot cu asta?
― Da, lucrez.
― Păi, știi, Susan...

Scoase o țigară de foi, o fixă îndelung și vru să o muște de la un capăt. Ochii lui întâlniră privirea severă și dezaprobatoare a femeii. Dădu țigara la o parte și începu:
― Ei bine, Susan, știi, acum este în fabricație modelul LNE.
― Am auzit. Dorești de la mine ceva în legătura cu asta?
― Nu-u. Totuși, simplul fapt că este în fabricație și că se descurcă bine înseamnă că lucrul cu acest specimen cârpăcit n-are rost. N-ar trebui dat la fiare vechi?
― Pe scurt, Alfred, te deranjează că îmi pierd timpul meu atât de prețios. Simte-te ușurat. Timpul meu nu se pierde. Eu lucrez cu acest robot.
― Dar munca asta n-are nici un sens.
― Eu judec asta, Alfred.

Vocea îi era amenințător de liniștită și Lanning gândi că e mai înțelept să schimbe tactica.
― Îmi spui și mie ce sens are? De exemplu, ce faci chiar acum cu el?
― Încerc să-l fac să ridice mâna la comandă. Încerc să-l fac să imite sunetul cuvântului.

Ca și cum ar fi înțeles, Lenny spuse: "Eh... uh" și-și ridică mâna, fluturând-o.

Lanning dădu din cap:
― Vocea asta e uimitoare. Cum se face?

Susan Calvin spuse:
― Nu prea știu. Transmiterul lui e normal. Sunt sigură că ar putea vorbi normal. Totuși, n-o face; vorbește așa ca urmare a unui fapt petrecut în conexiunile lui pozitronice, pe care nu l-am descoperit încă.
― Păi descoperă-l, pentru numele lui Dumnezeu. Vorbirea asta poate fi folositoare.
― A, deci există un posibil folos în studiile mele pe Lenny?

Lanning dădu din umeri încurcat:
― Ei bine, e un fapt minor.
― Atunci, îmi pare rău că nu vezi faptele mari, care sunt mult mai importante, spuse Susan Calvin cu asprime, dar asta nu-i vina mea. Acum, pleacă, te rog, Alfred, și lasă-mă să-mi continui munca.

***

Lanning își aprinse în sfârșit țigara de foi, în biroul lui Bogert. Spuse:
― Femeia asta e din zi în zi mai ciudată.

Bogert înțelese perfect. În Corporația de Roboți și Oameni Mecanici din Statele Unite nu era decât "o femeie". El zise:
― Tot se mai căznește cu pseudorobotul ăla... cu Lenny?
― Încearcă să-l facă să vorbească, pe cuvântul meu.

Bogert dădu din umeri:
― Asta scoate în evidență problemele companiei. Adică, obținerea de personal calificat pentru cercetare. Dacă am avea alt robopsiholog, am putea-o pensiona pe Susan. Întâmplător, cred că ședința directorilor, planificată pentru mâine, are drept scop problema angajărilor.

Lanning încuviință din cap și-și privi țigara ca și cum n-ar fi fost bună:
― Da. Calitate, nu cantitate. Am ridicat salariile până ce a venit un val de candidați... care sunt interesați mai ales de bani. Șiretlicul este să-i luăm pe cei care sunt interesați mai ales de robotică... așa ca Susan Calvin.
― Drace, nu. Nu ca ea.
― Ei bine, nu ca ea personal. Dar trebuie să recunoști, Peter, că ea are o idee fixă despre roboți. Nimic altceva n-o interesează în viață.
― Știu. Și exact asta e ceea ce o face atât de insuportabilă.

Lanning dădu din cap. Nici el nu mai știa de câte ori și-ar fi vândut sufletul ca să o concedieze pe Susan. Nu mai știa nici cu câte milioane de dolari salvase ea compania, din când în când. Era într-adevăr o femeie indispensabilă și va rămâne așa până la moarte... sau până ce vor putea ei rezolva problema de a găsi bărbați și femei de calibrul ei, interesați de cercetarea în robotică.
― Cred că vom renunța la treaba cu vizitarea, spuse Lanning.

Peter dădu din umeri:

― Cum vrei. Dar între timp, serios vorbind, ce facem cu Susan? Poate s-o lungească la infinit cu Lenny. Știi cum e când are ceea ce numește ea o problemă interesantă.
― Ce putem face? spuse Lanning. Dacă devenim prea nerăbdători s-o înlăturăm, va rămâne din încăpățânare feminină, în ultimă instanță, n-o putem obliga să facă nimic.

Matematicianul cel brunet zâmbi:
― N-aș folosi niciodată adjectivul "feminin" pentru vreo parte din corpul ei.
― Bine, spuse Lanning supărăcios. Cel puțin, asta nu face nimănui nici un rău.

De fapt, acesta era singurul aspect asupra căruia se înșela.

Semnalul de alarmă provoacă întotdeauna tensiune în orice întreprindere industrială mare. Astfel de semnale sunaseră în istoria Corporației de multe ori ― pentru foc, inundație, răscoală și insurecție.

Un singur lucru nu se întâmplase niciodată. Nu sunase niciodată semnalul special care indica "Robot scăpat de sub control". Nu se aștepta nimeni ca el să sune. Era instalat doar la insistența guvernului. ("La naiba cu complexul lui Frankenstein", bombănea Lanning, în rarele ocazii când se gândea la asta.)

Acum, în sfârșit, sirena suna și tăcea la intervale de zece secunde și, practic, nici un lucrător, începând de la Președintele Consiliului Director, până la cel mai nou-angajat ajutor de portar, nu recunoscu semnificația ciudatului sunet, timp de câteva secunde. După ce trecură aceste secunde, avu loc o deplasare masivă de paznici înarmați și personal medical spre zona de pericol indicată și activitatea companiei paraliză.

Charles Randow, tehnician de calculatoare, a fost dus la spital cu un braț rupt. Alte pagube n-au fost. Alte pagube fizice.

― Dar daunele morale, răcni Lanning, sunt inestimabile.

Susan Calvin îl înfruntă cu un calm criminal:
― Să nu te atingi de Lenny. Să nu te atingi. Înțelegi?
― Tu înțelegi, Susan? Creatura asta a lovit o ființă omenească. A încălcat Prima Lege. Nu știi ce e Prima Lege?
― Să nu te atingi de Lenny.
― Pentru Dumnezeu, Susan, trebuie să-ți spun ție de Prima Lege? Un robot nu poate face rău unei ființe umane sau, prin neintervenție, să permită ca unei ființe umane să i se facă rău. Poziția noastră depinde în întregime de respectarea cu strictețe a Primei Legi de către roboții de toate tipurile. Dacă publicul va auzi, și va auzi, că a existat o excepție, chiar una singură, s-ar putea să fim siliți să închidem totul. Singura noastră șansă de supraviețuire ar fi să anunțăm imediat că robotul în cauză a fost distrus, să explicăm împrejurările și să sperăm că publicul poate fi convins că nu se va mai întâmpla niciodată așa ceva.
― Aș vrea să aflu exact ce s-a întâmplat, spuse Susan Calvin. Nu eram de față și aș vrea să știu exact ce făcea tinerelul Randow în laboratoarele mele, fără permisiunea mea.
― Lucrul important care s-a petrecut e clar, spuse Lanning. Robotul tău l-a lovit pe Randow și prostul naibii a apăsat pe butonul "Robot scăpat de sub control" și de aici a pornit toată tevatura. Dar robotul tău l-a lovit și a provocat daune de talia unui braț rupt. Adevărul e că Lenny al tău este atât de deformat, încât încalcă Prima Lege și trebuie distrus.
― Nu încalcă Prima Lege. Am studiat conexiunile lui cerebrale și știu că n-o încalcă.
― Atunci cum de-a putut lovi un om?

Disperarea îl făcea sarcastic:
― Întreabă-l pe Lenny. Sunt sigur că l-ai învățat să vorbească până acum.

Obrajii lui Susan Calvin se făcură de un roz palid. Ea spuse:
― Prefer să întreb victima. Și vreau ca în lipsa mea, Alfred, birourile mele să fie închise și sigilate, cu Lenny înăuntru. Vreau să nu se apropie nimeni de el. Dacă i se întâmplă vreun rău când sunt plecată, compania asta n-o să mă mai vadă, cu nici un preț.
― Vei fi de acord cu distrugerea lui, dacă a încălcat Prima Lege?
― Da, spuse Susan Calvin, pentru că știu că n-a încălcat-o.

***

Charles Randow stătea în pat cu brațul pus în ghips. Suferința lui cea mare era provocată de șocul acelor câteva secunde în care a crezut că un robot înainta spre el cu gânduri criminale în mintea lui pozitronică. Nici o altă ființă umană nu mai avusese vreodată motiv să se teamă de un rău făcut direct de un robot, cum avusese el atunci. Avusese o experiență unică.

Acum lângă el stăteau Susan Calvin și Alfred Lanning; Peter Bogert, care îi întâlnise pe drum, era cu ei. Medicii și surorile fuseseră îndepărtați.

Susan spuse:
― Ei... ce s-a întâmplat?

Randow era intimidat. Bombăni:
― Creatura m-a lovit în braț. Venea spre mine.

Calvin spuse:
― Ia povestea de la început. Ce făceai în laboratorul meu fără autorizație?

Tânărul tehnician înghiți în sec, iar mărul lui Adam săltă vizibil în gâtlejul lui subțire. Avea pomeți înalți și era anormal de palid. Spuse:
― Toți știam de robotul dumneavoastră. Se spune că-l învățați să vorbească precum un instrument muzical. Se făceau pariuri, dacă vorbește sau nu. Unii spuneau... hm... că ați putea învăța și stâlpul porții să vorbească.
― Presupun, spuse Susan Calvin cu răceală, că ăsta vrea să fie un compliment. Ce-avea asta de-a face cu dumneata?
― Trebuia să intru și să aranjez treaba... să văd dacă vorbește, știți dumneavoastră. Am șterpelit o cheie de la sediul dumneavoastră și am așteptat până ați plecat și am intrat. Am tras la sorți cine să facă asta. Eu am pierdut.
― Apoi?
― Am încercat să-l fac să vorbească și el m-a lovit.
― Cum adică, ai încercat să-l faci să vorbească? Cum ai încercat?
― I-am... i-am pus întrebări, dar nu spunea nimic și a trebuit să-i dau un ghiont, așa că am... țipat la el, și...
― Și?

Urmă o pauză lungă. Sub privirea fixă și neșovăitoare a lui Susan Calvin, în cele din urmă Randow spuse:
― Am încercat să-l sperii, ca să spună ceva.

Adăugă, justificându-se:
― A trebuit să-i dau un ghiont.
― Cum ai încercat să-l sperii?
― M-am prefăcut că-i dau un pumn.
― Și ți-a dat brațul la o parte?
― Mi-a lovit brațul.
― Foarte bine. Asta-i tot, spuse ea și apoi, către Lanning și Bogert: Haideți, domnilor.

În pragul ușii se întoarse din nou către Randow:
― Dacă te mai interesează, pot rezolva cu pariurile. Lenny poate pronunța foarte bine câteva cuvinte.

***

N-au spus nimic, până ce nu au ajuns în biroul lui Susan Calvin. Pereții acestuia erau plini cu cărți, unele scrise chiar de ea. Purtau amprenta personalității ei reci, exagerat de ordonate. Avea un singur scaun și ea se așeză. Lanning și Bogert rămaseră în picioare. Ea spuse:
― Lenny s-a apărat doar. Aceasta este a Treia Lege: Un robot trebuie să-și apere propria existență.
― Cu excepția cazurilor, spuse Lanning cu violență, când contrazice Prima sau a Doua Lege. Termină citatul! Lenny n-avea nici un drept să se apere în nici un fel cu prețul vătămării, chiar minore, a unei ființe umane.
― Și nici n-a făcut-o cu bună știință, i-o întoarse Calvin scurt. Lenny are creierul nedezvoltat. N-avea de unde să-și cunoască puterea sau slăbiciunea oamenilor. Când a dat la o parte brațul amenințător al unei ființe umane, nu putea ști că osul se va rupe. În termeni umani, nici o învinovățire nu poate fi adusă unui individ care într-adevăr nu poate face diferența între bine și rău.

Bogert o întrerupse liniștitor:
― Susan, noi nu învinovățim. Noi înțelegem că Lenny este ca un copil, omenește vorbind, și nu-l condamnăm. Dar publicul o va face. Corporația se va închide.
― Ba dimpotrivă. Dacă ai avea minte măcar cât un purice, Peter, ai înțelege că ăsta e prilejul pe care îl așteaptă Corporația. Asta îi va rezolva problemele.

Lanning își coborî sprâncenele albe și spuse încet:
― Ce probleme, Susan?
― Oare Corporația nu e interesată să mențină personalul de cercetare la actualul ― Doamne ajută ― nivel înalt?
― Bineînțeles.
― Păi, ce oferiți viitorilor cercetători? Emoții? Noutate? Fiorul de a sonda necunoscutul? Nu! Le oferiți salarii și rezolvarea tuturor problemelor.
― Ce vrei să spui, a tuturor problemelor? spuse Bogert.
― Există vreo problemă? i-o întoarse Susan Calvin. Ce fel de roboți fabricăm? Roboți perfect realizați, apți pentru sarcinile lor. O industrie ne spune ce-i trebuie; un calculator proiectează creierul; mașinile construiesc robotul și gata, iată-l întreg-întreguț. Peter, acum câtva timp m-ai întrebat, referindu-te la Lenny, la ce e bun. La ce bun, ai zis tu, un robot care n-a fost proiectat pentru nici o sarcină? Acum te întreb eu: la ce bun un robot proiectat pentru o singură sarcină? Ne învârtim pe loc. Modelele LNE exploatează minele de bor. Dacă este nevoie de beriliu, ele sunt inutile. Dacă tehnologia borului intră într-o etapă nouă, ele devin inutile. O ființă umană proiectată astfel ar fi subumană. Un robot proiectat astfel este subrobot.

― Vrei un robot multilateral? întrebă Lanning, nevenindu-i să creadă.
― De ce nu? întrebă robopsihologul. De ce nu? Mi s-a dat un robot cu un creier aproape în totalitate iresponsabil. L-am educat și tu, Alfred, mă întrebi ce rost are asta. Poate foarte puțin rost, în ceea ce-l privește pe Lenny, dat fiindcă niciodată nu va evolua peste nivelul de cinci ani pe scara umană. Dar ce rost are în general? Foarte mare, dacă te gândești la un studiu al problemei abstracte de a învăța cum să educi un robot. Am aflat moduri de scurtcircuitare a conexiunilor învecinate, pentru a crea altele. Mai multe studii vor dezvolta tehnici mai bune, mai subtile și mai eficiente.

Ei bine? Să presupunem că începeți cu un creier pozitronic înzestrat cu toate conexiunile de bază trasate cu grijă, dar fără nici una secundară. Să presupunem că atunci începeți să le creați pe cele secundare. Veți putea vinde roboți proiectați pentru învățare; roboți care pot fi modelați pentru o sarcină și apoi pentru alta, dacă trebuie. Roboții vor deveni la fel de multilaterali precum ființele umane. Roboții pot învăța!

Se holbară la ea. Ea spuse, nerăbdătoare:
― Tot nu înțelegi, nu-i așa?
― Înțeleg ce spui, zise Lanning.
― Nu înțelegeți că, având un domeniu complet nou de cercetare și trebuind să dezvoltăm tehnici absolut noi, cu o zonă complet necunoscută de clarificat, tinerii vor simți îndemnul să intre în robotică? Încercați și vedeți.
― Permite-mi să atrag atenția, spuse Bogert mieros, că e periculos. Dacă începem cu roboți ignoranți ca Lenny, nimeni nu va mai avea vreodată încredere în Prima Lege... exact așa cum s-a întâmplat în cazul lui Lenny.
― Exact. Faceți publicitate cazului.
― Să-i facem publicitate?!
― Desigur. Împărtășiți tuturor pericolul. Explicați că veți înființa un nou institut de cercetări pe Lună, dacă populația Pământului nu e de acord cu asemenea lucruri pe Pământ, dar subliniați pericolul pentru candidații posibili, neapărat.
― De ce, pentru numele lui Dumnezeu? spuse Lanning.
― Deoarece grăuntele de pericol va spori farmecul. Credeți că în tehnologia nucleară nu există nici un pericol și în aeronautică nici un risc? V-a păcălit cumva chiar momeala voastră cu securitatea absolută? V-a stimulat complexul lui Frankenstein, pe care îl disprețuiți atât de mult toți? Atunci încercați altceva, ceva care a mers în alte domenii.

La ușa care ducea spre laboratoarele personale ale lui Calvin se auzi ceva. Era Lenny cu vocea lui de clopoțel.

Robopsihologul se întrerupse imediat, ascultând. Spuse:
― Scuzați-mă. Cred că mă cheamă Lenny.
― Poate să te cheme? spuse Lanning.
― Am spus că am reușit să-l învăț câteva cuvinte.

Merse spre ușă, puțin tulburată:
― Dacă doriți să mă așteptați...

O urmăriră ieșind și o clipă se lăsă liniștea. Apoi Lanning zise:
― Crezi că are vreun sens ce spune ea, Peter?
― S-ar putea, Alfred, spuse Bogert. S-ar putea. Pentru noi e suficient să ridicăm problema la ședința directorilor și să vedem ce spun ei. La urma urmei, într-adevăr s-a dus dracului tot. Un robot a vătămat o ființă umană și faptul e cunoscut în public. Așa cum spune Susan, am putea încerca să întoarcem totul în avantajul nostru. Desigur, n-am încredere în motivele ei referitoare la asta.
― Cum adică?
― Chiar dacă tot ce-a spus ea e perfect adevărat, în ceea ce o privește este numai raționament. Motivul ei în toată afacerea este dorința de a păstra acest robot. Dacă am presa-o ― și matematicianul zâmbi din cauza înțelesului literal absurd al expresiei ― ar spune că asta înseamnă continuarea tehnicilor de studiu pentru educarea roboților, dar eu cred că a găsit o altă întrebuințare pentru Lenny. Una nemaiîntâlnită care, dintre toate femeile, i s-ar potrivi numai lui Susan.
― Nu înțeleg unde bați.

Bogert spuse:
― Ai auzit ce spunea robotul?
― Păi, nu prea... începu Lanning, când ușa se deschise brusc și cei doi bărbați se opriră din discuție imediat.

Susan Calvin intră din nou, privind în jur nesigură:
― A văzut vreunul din voi... Sunt sigură că e pe undeva, pe aici... Oh, iat-o.

Fugi spre un colț al bibliotecii și luă un obiect făcut dintr-o țesătură complicată de metal, în formă de haltere cu găuri, iar în fiecare gaură erau diverse bucăți de metal, prea mari ca să iasă prin țesătură.

Când îl luă, bucățile metalice dinăuntru se mișcară și se ciocniră una de alta, scoțând un clinchet plăcut. Lui Lanning îi trecu prin cap că obiectul era un fel de versiune pentru robot a unei jucării pentru copii mici.

Când Susan Calvin deschise din nou ușa, dinăuntru se auzi iar vocea de clopot a lui Lenny. De data asta, Lanning îl auzi clar spunând vorbele pe care le învățase de la Susan Calvin.

În cuvinte care sunau ca un clopoțel din ceruri, zicea:
― Mămico, vreau la tine. Vreau la tine, mămico.

Iar pașii lui Susan Calvin se auziră alergând iute pe podeaua laboratorului, spre singurul fel de copil pe care ea l-ar fi putut avea sau iubi vreodată.