Trilogia “Proiectul unei limbi universale”

Partea I – “SUFLETUL

Motto:
“Prin clopot nu dai veste
Doar unui singur om
Ci zvoană - ’mpărățită
Ce vine de la Dom”

ISTORIOARE

“ – Cum ai făcut, Jder ? se interesă măria sa….
- Mărite stăpâne, întâi l-am ținut flămând.
- Pe cine?
- Pe erete, mărite stapân. Îl chiamă Săgeată. Întâi l-am ținut pe șăgeată flămând două zile, după aceea am început a-I da bucățele de carne…Așa îl țin flămând și-l învăț încet-încet să vie pe pumn la mine. Îl fluier și vine. Strig: Vină Săgeată! Și el vine. Dupa ce l-am învățat asta, îl deprind să cunoască prepelița. Eretelui îi place capul de prepeliță. Þipă când îl ciugulește, așa de tare-I place capul de prepeliță. Pe urmă ies la câmp. Îi leg șoimului pe cap deasupra pliscului, în curelușe, un zurgălău mititel de argint. Dolca stârnește pasărea; eu dau drumul eretelui de pe pumn; el se duce săgeată ș-o prinde; eu îs îndată lângă el; îi aud zurgălaul în iarbă, ori în miriște; îl caut, îi iau vânatul, îi dau capul prepeliții; îl pun la loc pe mănușă…”

- Mihail Sadoveanu – Frații Jderi, Ucenicia lui Ionuț, Ed. Minerva, 1971.


“ I se păru lui Jder că bătrânul întârzie prea mult și puse pe Onofrei să-l chiuia de două ori. Nu răspunse nimeni. Poate nu se auzea dincolo din pricina vântului sporit, ori de larma gârliților.
Însfârșit, la ceasul al treilea al nopții, podarul se întoarse și slujitorii aprinseră făcliile de rășină. Trecură pe pod rând pe rând căruțele și caii de schimb. Aduseră după aceeape podinăboii bătrâni cu tălăngi; și, în patru soroace, mânară în baltă părți din tamazlâcuri. Cum se urnea podul și sunau tălăngile, vitele împinse se duceau după ele înotând cu ușurință. Astfel după miezul nopții lucrarea era săvârșită. Cucoșul cânta la celălalt mal și pătrarul de lună se arătă printre nourii sfârtecați. Se arătă numai câteva clipe, câci negurile îl acoperiră. Atuncea se zăriră în vâlvătăile focului cei dintâi fluturi de zloată.
- Rămâneți cu bine, fraților și creștinilor, se închină podarul. De acum se chiamă că iarna a scos din grajd iepele cele albe, la împăratul din Miezul-nopții. Vă poftesc cale bună până la moara lui Onisifor. Acolo, dac-a fi viscol, să stați și să vă hodiniți.
Oameni și dobitoace au stătut sub lapoviță până în zori de ziuă. Atuncea au pornit prin mâzgă, alunecând și adunând gloduri. Tavanul de nouri se coborâse și stropea întruna umezeala rece. Nu se zărea nicăieri nici casă, nici pădure. Înaintau cu anevoie împotriva biciuirilor vântului. Vitele, mai simțitoare de amenințarea timpului, se buluciseră în șiraguri, strânse una în alta și una după alta, grăbind spre zarea necunoscută care se trăgea într-una din calea lor”

- Mihail Sadoveanu – Frații Jderi, Izvorul Alb, Ed. Minerva, 1971.


“… În săptămâna întâia a anului nou 1470, la 3 a lunii septemvrie, măria sa Ștefan a poruncit sfințirea Putnei, lucru întru lauda prea curatei Fecioare, maică a Domnului nostru Hristos. S-a vestit în toată țara mare praznic sub munte, pomenire a morților și umilită mulțămire lui Dumnezeu pentru biruințele dobândite. Se lucra de trei ani la acea sfântă ctitorie. Măria sa lovise cu ciocanul în cea dintâi lespede la 4 iunie 1466. Meșterul cel mare italian, Antonio, care cunoștea cheia bolților, pusese destulă grabă și multă iscusință. Sosiseră la timp și zugravii de la Aton. Sfintele simboluri și odăjdii fuseseră lucrate la Cafa, de cei mai vestiți meșteri. Și la sărbătoarea sfințirii acei meșteri adăogiseră, pentru măria sa, și o spadă dreaptă, cu mâner în chip de cruce, împodobit cu olmazuri și rubine.
S-a adunat popor de pretutindeni, umplând împrejurimea. Toată boierimea a stat lângă tronul Domniei, după protocol, iar Ștefan-Vodă a șezut acoperit cu cunună, până ce-a venit clipa cetirii sfintei evanghelii. Atuncea s-a descoperit, a îngenuncheat și nu s-a mai ridicat până la sfânta naforă, având lângă sine pe Alexăndrel-Vodă. Doamnele, monahii cu ceilalți prunci domnești aveau loc tot în acea lature de strane, la ieșirea din naos. Iar la jertfelnic au slujit arhiepiscopi, preoți și diaconi, șaizeci și patru. Iosif, arhimandrit și egumen de la Neamțu, a fost îmbrăcat stareț al sfintei Putne; iar la Neamțu a fost orânduit Silvan. Au cădelnițat și au pumenit pe strămoșii adormiți părintele Teoctist, mitropolit al Sucevei, și părintele Tarasie, episcop al Romanului. Iar la ieșirea Domniei oștile au fulgerat armele, apoi au stătut stâncă, în straiele și zalele lor. Nemții au trăsnit cu bombarde pe deal și călăreții au ridicat steaguri în suliți, jucându-și caii. S-au întins mese de praznic în toată valea. Și clopotele cele nouă turnate de meșteri de la Liov au dat zvon de slăvire Celui care bate peste obraz pe vrășmașii noștri și zdrobește dinții celor răi.”

- Mihail Sadoveanu – Viața lui Ștefan cel Mare, cap. VI, p. V, Ed. Eminescu,1982



“Cum au început a vui clopotele în strălucitoarele turnuri ale Sucevii, s-a știut în norod că Vodă Ștefan s-a dus. Și din sat în sat, din clopotniță în clopotniță, vaietele de aramă s-au împânzit ca o durere uriașă peste întregul pământ al Moldovei. Din piscurile munților prinseră a curge spre văi țânguirile buciumelor de cireș: plăieșii spuneau culmilor, și codrilor, și drumurilor de ape, tuturor colțurilor unde se găseau așezăminte de oșteni vechi, spuneau durerea cea mare, cea fără de îndreptare. Și pe căile prăfuite, pe malurile râurilor aurite de soarele lui iulie, alergau pe cai repezi crainicii plecați pe oblâncurile șăilor, spintecau văzduhul ca niște paseri îngrozite, suflate din urmă de viforul unei vești grozave.
“A murit Vodă Ștefan! A murit Vodă” Vestea a fost un fulger. În frământarea jalnică a orașelor și a satelor, cuvântul, de și era de mult așteptat, cutremură inimile. Și clopotele de moarte plângeau pe întreaga moșie, și boierii, oștenii, norodul, cu capetele descoperite, umblau purtați într-un vârtej de jale, se gândeau la un viitor de cumpene și se întrebau: “Ce va fi după ce-l vom pune în mormânt?”
În umilitele bisericuțe ale satelor, în mânăstirile clădite ori înzestrate de marele Voivod, se ținură priveghiuri de tăcere și mâhnire. Numai glasurile preoților vorbind sufletelor simple și oțelite în nevoi tresăreau sub bolți, din altare, și chemau în lumina scăzută a candelelor umbra marelui Voivod…
Și acum toți tăceau cu sufletele amărâte. Iar din palatul lui din Suceava, Vodă Ștefan sta mort, alb și senin, cu mâinile cruciș pe piept. Se odihnea, alintat de moarte, neînvinsul a cărui tunătoare vrednicie spărsese cerul celor patru vânturi. Și preoții, și vlădicii, și mitropoliții în veșmintele lor de aur și mătasă cadelnițau în jurul mortului împrăștiind mirodenii și murmure, chemând pacea dumnezeiască asupra zbuciumatului suflet…
Zilele se strecurară în jalea mută a poporului și în răsunătorul bocet al clopotelor. Pe urmă se întinse alaiul mare de preți, de oșteni, de boieri și de norod. Și Vodă, înveșmântat ca în vremile măririi, cu coroana pe cap, cu sabia și buzduganul alături, fu ridicat pe năsălie de boierii mari; clerul își înălță glasul – și porniră. Muzicile ostășești, tîmpeni cu coardele slăbite și buciume, prinseră a suna într-un bubuit adânc de tunet – și când ieși alaiul din cetate se umplură câmpiile de mulțimea norodului. Călăreții își duceau în pas caii, care lăcrămau din ochii plini de praful de pușcă, făceau o roată uriașă Domnului din zile bune; dar armele, care se înălțaseră odată cu fală, acum erau îndreptate înspre pământul în care și Voivodul lor se cobora.
Merseră multă vreme prin arșița lui iulie, spre Putna. Și în toate părțile, în sate, clopote spărioase trimeteau văilor și văzduhului vaiete de jale. Și boierii se rânduiau să ducă sarcina neprețuită. Se schimbau la prohoduri. Atunci în câmpii, în miile și miile de oameni, se întindea o tăcere grea și cântecele preoților se înălțau plutind peste capetele descoperite și plecate. Când convoiul pornea iar, un glas rostea: “Dumnezeu să-l ierte!” și mulțimea urnindu-se în talazuri mari, își făcea cruce murmurând răspunsul…
Și norodul era bătut de valuri de durere. Cu ochii înotând în lacrimi, trecură rudele, oștenii, boierii și norodul și sărutară mâna care făcuse dreptate în lume și crucea pentru care mâna se încordase atât amar de ani. Și a fost o uriașă și adâncă zguduire în inimi, când patul cu chingi de fier fu coborât cu năframe de mătasă în bolta de piatră.
Văzduhul se zgudui deodată de izbucnirea puștilor, muzicile prinseră a suna, prin norod trecu un freamăt mare, clopotele vuiră mai cu putere, și era o jale cum n-a mai fost de atunci în țara Moldovei. Mitropolitul se plecă și azvârli asupra mortului o mână de țărână; apoi meșterii se puseră să zidească veșnica locuință. Mulțimea fierbea în talazuri fără astâmpăr și murmura și gemea neîntrerupt ca un codru în furtună, iar Domnul Ștefan fu zidit în lăcașu-i de marmură și piatră…”

- Mihail Sadoveanu – Moartea lui Ștefan cel Mare, Semănătorul, nr. 27/4 iulie 1904.