So we are told this is the golden age,
And gold is the reason for the wars we wage...
(U2)

Cred că am auzit voci care îmi strigau “Întoarce-te!”. Dar nu sunt sigur, pentru că propriul meu răcnet a acoperit tot ceea ce s-ar mai fi putut auzi în jur, din momentul în care am început să cad, până când am realizat că trecuse destul timp, iar eu nu mai atingeam nici o suprafață, indiferent de consistență, care să îmi sfărâme oasele și să pună capăt acelei așteptări cumplite... și acelei curiozități morbide. Orice om care nu vede și nu simte nimic în jurul lui, în afară de senzația de cădere, este foarte curios să afle de ce anume va fi zdrobit.
Numai că eu nu cădeam, doar mi se părea. Pur și simplu nu mai simțeam nimic sub picioare, iar creierul meu confundase această senzație cu aceea de cădere. Eram în aer, sau cel puțin eu asta îmi imaginam, pur și simplu suspendat undeva, fără ca nimic să mă țină în acea poziție... ca în imponderabilitate.
Mort? M-am gândit și la asta. Până la urmă, cum putem defini această stare de non-existență altfel decât așa: a fi nicăieri, singur, în întuneric complet? Dar de ce mai eram conștient? Am respins deci ideea de moarte. Mai ales că îmi simțeam trupul, puteam să-l ating și nimic nu se schimbase în legătură cu el.
Am început să îmi agit mâinile și picioarele. Nimic nu mă împiedica. Eram liber să ... fac ce vreau??? Sună paradoxal, dar chiar așa era. Numai că nu aveam prea multe de făcut...
Atunci m-a cuprins groaza. Este sentimentul care urmează firesc după curiozitate. Groaza aceea care te face să îți pierzi complet controlul, când instinctele sunt singurele care te mai influețează într-un fel. Nu voiam să mor... sau să mi se întâmple ceva și mai rău. O minte îngrozită creează cele mai îngrozitoare scenarii în numai câteva secunde, scenarii care fac moartea să apară ca o evadare binevenită. Am răcnit din nou, prelung, mă auzeam, dar sunetul propriei voci îmi suna ciudat în urechi, mă făcea să îmi fie și mai teamă de locul în care mă trezisem, așa că am tăcut. Nu se auzea nici un fel de ecou.
Atunci am realizat că legile fizicii erau complet anulate în locul în care ajunsesem, prin urmare orice teamă era nefondată. Nici un fel de scenariu nu putea să mă pregătească pentru ceea ce urma, fiindcă imaginația mea nu putea să trecă dincolo de aceste legi.
Așa că m-am oprit, și am început să gândesc. Nu știu ce anume din interiorul meu mi-a spus că este singurul lucru pe care îl mai am la dispoziție.



- Ia loc, te rog.
Darrius și-a tras plictisit un scaun și s-a trântit în el. Cunoștea deja procedura. Putea să reproducă fiecare gest al doctorului din fața lui, indiferent care dintre ei ar fi fost. Toți aveau aceleași figuri obosite, plictisite, și erau resemnați cu munca lor.
De fiecare dată procesul începea la fel, cu un doctor răsfoindu-i dosarul, rugându-l să îi povestească ce s-a întâmplat, apoi explicându-i “operația simplă de extirpare a Eului Ereditar”. În tot acest timp, Darr nu spunea niciodată nimic, însă doctorul își ducea întotdeauna misiunea la bun sfârșit, cu încăpățânare, apoi cu nepăsare, îi făcea vânt pe ușa clădirii înapoi în stradă, înfometat și înfrigurat.
- Spune-mi te rog ce s-a întâmplat. Eu oricum știu, așa că nu ai ce ascunde, dar vreau să aud totul chiar de la tine.
Strategie de intimidare. “Noi știm oricum totul, întotdeauna, fiecare lucru pe care îl faci, fiecare bănuț pe care îl cerșești, așa că nu te obosi să ne ascunzi ceva. Dar dacă și povestești totul, dacă îți vei asculta propria voce, poate că toate astea ți se vor părea din ce în ce mai insuportabile și atunci, în sfârșit, vei ceda.“
- Știi că, de fapt, tu nu ești real, ești doar o construcție provizorie care poate să cadă din minut în minut.
Darr își încrucișă mâinile la piept și zâmbi. Într-adevăr, o replică nouă, de fapt o raritate, deși baza de la care pornea era veche, mitul cu eul provizoriu care se autodistruge. Doar că nici un Dublu E nu mai credea în așa ceva de mult. Trecuseră mai mult de douăzeci de ani de când i se tot promitea această autodistrugere, și Darr nu putea decât să zâmbească atunci când îl auzea.
Ceea ce voia de fapt doctorul să spună era că Eul Ereditar trebuie extirpat ca pe o tumoare pentru că nu reprezintă adevărata identiate a purtătorului, prin urmare nu e stabilă. Darr oftă. Dacă se simțea real, de ce nu era real?
- Bine. Poți să pleci. Ne vedem data viitoare, când poate vei fi mai întreg la minte și vei realiza răul pe care ți-l faci prin refuzul Implantului.
Darr se ridică satisfăcut. Durase mai puțin decât de obicei, și nici nu se înnoptase afară, deci mai avea timp să câștige niște bani pentru o cină insuficientă, dar necesară.
Unul dintre paznici intră în încăpere și îl apucă de braț. Era Emilio, unul dintre cei mai vechi. Lucra aici dinainte ca Darrius să fie adunat pentru prima dată de pe străzi, după ce leșinase de foame în fața unui restaurant. În timp ce închidea ușa în urma lui, Emilio îl privi cu ochii lui mari și blânzi-ce ciudat arătau ochii aceia la un uriaș ca el- și îi aruncă o monedă pe care Darrius o prinse imediat, după care clătină ușor din cap. Apoi, fără să privească înapoi, plecă ușor într-o direcție aleasă la întâmplare. Oricum lumea era aceeași peste tot, oriunde s-ar fi dus.
Se opri după o jumătate de oră, fiindcă nu mai putea merge de foame. Ceea ce îi dăduse paznicul nu era suficient. Cu mișcări rapide și tremurând, scoase plăcuța argintie pe care și-o atârna la gât de obicei și așteptă o reacție la ceea ce scria pe ea.
EE. Dublu E sau Eu Ereditar. Oricare variantă era corectă. Era semnul lui distinctiv, un fel de act de identitate care nu avea altceva decât cele două litere și un număr de înregistrare într-un colț. Era singurul element cu care putea fi identificat, fără nume, fiindcă pentru societate Darrius Exxon era doar un număr.
Operația de extirpare a Eului Ereditar și de implantare a Eului Repartizat se făcea la o vârstă diferită pentru fiecare om, atunci când o armată de psihologi decidea că individul e complet dezvoltat psihic și că tot ceea ce învățase devenise automatism. Era simplu de fapt, deși schimba tot. Identitatea cu care omul se născuse era eliminată, ștearsă ca pe un fișier inutil, în timp ce una nouă era implantată. De obicei era un eu care se potrivea cu înclinațiile naturale ale individului, ori, dacă acestea nu erau bine definite, se găsea pur și simplu ceva util societății.
Operația era totuși condiționată de un simplu fapt: acceptarea. Nimeni nu putea fi forțat să își implanteze un nou eu, deoarece creierul refuza pur și simplu schimbarea. Oamenii se transformau în legume, își pierdeau orice identitate și alunecau în uitare completă... apoi mureau.
La început, Implantul se lovise de reticența, chiar de atitudinea revoltată, a oamenilor. Tuturor le era teamă de ideea de a-și pierde toate amintirile pentru a se transforma în ceva total diferit și necunoscut.
Dar timpul trecuse, și cum utopia mult-așteptată de generații întârzia să își facă apariția, oamenii acceptaseră operația ca pe o soluție finală, singura care le putea asigura supraviețuirea. Copiii erau condiționați de la naștere să nu respingă în nici un fel ideea operației, și în curând lumea devenise un loc cu totul diferit, unde nimic nu era irosit, și oamenii deveneau, odată cu implantul, piese ale unui mecanism care ajunsese să funcționeze aproape perfect.
Aproape perfect.
Darrius Exxon era unul din aceia care, deși fuseseră crescuți în ideea că eradicarea Eului Ereditar este iminentă și necesară, nu o acceptaseră niciodată. I se păruse înfricoșătoare. Știa că întotdeauna urma să se întrebe cum au fost acei douăzeci de ani care urmau să îi fie șterși, ce fel de om ar fi devenit.
Așa că alesese o altă cale, aceea a respingerii și a izolării totale. Unii îl considerau nebun. Celorlalți le era teamă de el. Dar un Dublu E știa ceva ce lor le era inaccesibil, și de aceea uneori era privit cu o curiozitate amestecată cu respect: ceea ce se petrecuse în acei ani din viață șterși, cum era de fapt copilăria.
Era totuși prea puțin pentru ca oamenii care treceau pe lângă el să își depășească repulsia și teama pe care le simțeau. De cele mai multe ori se prefăceau că pur și simplu nu există. Și atunci ajungea din nou la Reintegrare, la doctorii cu fețe plictisite care încercau întotdeauna să îl convingă să accepte marea schimbare, fiincă era găsit leșinat de foame undeva în oraș. I se puneau perfuzii, era hidratat, dar mâncare tot nu îi dădeau. Îl țineau la granița dintre viață și moarte în speranța că într-un moment de dezechilibru va abandona cruciada lui lipsită de sens.


Când mi-am simțit mușchii încordându-se dureros, senzația de panică, de groază, a reînviat subit. Nu puteam să fac nici o mișcare. Transpirația îmi curgea rece pe tâmple, o simțeam. Dar mai era ceva. Motivul pentru care înțepenisem fusese o atingere, dar nu una fizică. Era ca și cum m-aș fi ciocnit accidental de un gând al cuiva care nu îl îndreptase de fapt spre mine. Nu eram singur.
Am întins brațele în față-sau cel puțin așa cred, pentru că, în întunericul complet din jurul meu și chiar din mintea mea, nu putem să îmi dau seama dacă am într-adevăr brațe, sau doar impresia că am. N-am simțit nimic.
- Nu suntem.
Nu vorbise nimeni, și totuși auzisem ceva.
- Nu ne mai căuta pentru că nu ne poți atinge, cum de fapt nu ne poți vedea și nu ne poți auzi.
- Nu înțeleg nimic. Ce e asta? Am întrebat și am așteptat un răspuns. Nu am auzit nimic, dar am simțit cum cineva comunică din nou cu mine.
- Cred că încerci să ne vorbești. Așa fac toți nou-veniții...Nu te putem auzi, înțelegi? Gândește!
Suna stupid, dar în lipsă de altceva, am încercat.
- De ce nu mă puteți auzi?
De data aceasta mi-au răspuns:
- Pentru că aici nu te poți percepe prin simțuri decât pe tine însuți. Te poți auzi și simți pe tine, poți chiar vedea ceea ce este în jur- adică nimic, ceva ce tu percepi a fi întuneric. Dar dacă m-ai putea vedea, sau auzi, pe mine, înseamnă că m-ai putea percepe. Și asta nu este posibil aici.
Nu prea înțelegeam, dar am presupus că pe parcurs totul va deveni mai clar. Simpla idee că mai era cineva acolo cu mine era reconfortantă, așa că m-am hotărât să joc după regulile lor, mai ales că păreau să știe mai multe ca mine.
- Unde sunt? Cum pot ieși de aici?
Am simțit ceva ce ar fi putut fi un zâmbet.
- Nu știm nici noi.
Nu am răspuns. Mă simțeam ca și cum mi-ar fi căzut ceva în cap.
- E clar că aici-orice ar însemna asta- suntem doar niște conștiințe fără corp, au continuat ei.
- Dar eu îmi pot simți corpul.
- Da, pentru că mintea ta nu te poate percepe fără corp. Ea te vede ca pe un întreg, așa cum un om care și-a pierdut brațul, sau piciorul, și-l poate încă simți.
N-am mai încercat să înțeleg. Era prea mult pentru mine, mai ales că fusesem crescut fără a fi lăsat vreodată să gândesc cu adevărat. Fusesem născut și crescut pentru un scop, același cu al tuturor, de a învăța cât mai mult, de a primi informații și de a le reține, fără a fi nevoit să le interpretez. Știam că așa trebuie să fie, că totul o să constituie fundația viitoarei mele identități, odată ce Eul Repartizat îmi va fi implantat. Dar când trebuia să se întâmple asta? Poate totul avea loc chiar acum și în curând urmam să mă trezesc cu totul schimbat, cu unica dorință de a face ceea ce îmi fusese întipărit în subconștient de Formatori.
I-am auzit râzând. Râdeau???
- Crezi că o să te întorci?
- Și nu e așa?
- Nu. Nu mai ai unde. Locul ți-a fost deja ocupat.
- De cine?
- În momentul când ți se extirpă Eul Ereditar, ești eliminat chiar tu din corp și ajungi aici. În locul tău este implantat roboțelul “util societății”, așa că tu nu mai ai loc. Dacă te-ai fi întors când ți-am zis poate ar mai fi fost posibil să revii. Dar acum e prea târziu.
Aceeași senzație familiară de groază.


Când îi văzu pe cei de la Reintegrare apropiindu-se lui Darrius aproape că îi păru bine. Se simțea slab, înfometat, și ca niciodată, furios. Nu înțelegea de ce, fiindcă nu cunoscuse altă viață din momentul în care refuzase implantul. Trecuse prea mult timp de atunci ca să își mai amintească pe cine ura, ori cine era vinovat pentru asta. De fapt, lucrurile nu i se păruseră niciodată nedrepte, fiindcă erau așa cum trebuia.
Mâinile îi tremurau în continuu... vederea i se degradase... uneori nu se mai putea ține pe picioare, și atunci mergea sprijinindu-se de ziduri și de stâlpi. I se spusese de multe ori că oamenii ca el au viață extrem de scurtă. În comparație cu cine? Nu cunoștea alți oameni în afară de doctori. Cu ei? Urma să ajungă la Reintegrare pentru a doua oară în acea zi, dar știa că ceea ce mai puteau face pentru el acolo nu era suficient și că, înainte ca cineva să își dea seama, inima i se putea opri pur și simplu.
- Deschide ochii! Încearcă să rămâi treaz!
Infirmierul îl pocni de câteva ori peste față. Dar Exxon rămăsese inert, cu capul căzut pe un umăr. Simțea că ceva îi atinge fața, dar ignora senzația pentru că i se părea normală. Și-i imagina pe infirmierii de la Reintegrare, îi auzea cum încearcă să îl trezească, dar i se păreau departe. Avea impresia că în locul lui e o altă persoană, cu care nu are nici o legătură, dar care este interesant de privit.
Și atunci văzu strada, oamenii care treceau, își văzu plăcuța de la gât și mărunțișul pe care îl ținea strâns într-un pumn. De fapt asta era realitatea, pentru că era o imagine pe care o văzuse de atâtea ori, încât era singura care mai reprezenta ceva, singura care mai avea vreun sens pentru el. Se gândi că totul nu fusese decât un vis, el prăbușit, infirmierul care îl lovea peste față pentru a-l trezi. De fapt, nu se întâmplase nimic. Cineva se aplecă și îi aruncă o monedă fără să se uite dacă a prins-o sau nu. Dar Exxon a prins-o și o strânge fericit în pumn.
Un alt om, care tocmai trecea pe trotuar, se opri. Îl privi calm, apoi, fără să îi spună nimic, îl lovi cu putere în piept cu piciorul.
Atunci totul se destrămă. O lumină dureroasă îi lovea pleoapele. Auzea oameni vorbind, dar nu înțelegea ce spuneau, își simțea urechile înfundate. Un curent electric îl străbătu, în timp ce aluneca din nou în acea stare de semiconștiență din care tocmai se trezise, forțându-l să se ridice brusc, pentru o secundă, pentru ca apoi să se prăbușească la loc. Dar se trezise complet.
- Mă vezi?
Un om cu ochelari își plimbă palma prin fața lui. Darrius o urmări instinctiv cu privirea. Dădu din cap.
- Știi unde ești?
Nu știa. Dar presupunea.
- Ești la Reintegrare. Ai intrat în șoc din cauza condițiilor... inumane în care trăiești. Ai halucinat până la punctul când era să te pierdem. Puteai să mori.
Darrius privi fără să înțeleagă prea bine ce i se spunea. Nu fusese niciodată atât de aproape de moarte, deși toată viața trăise pe străzi. Ideea i se părea absurdă.
- Uite ce e, continuă omul cu ochelari, probabil că te-ai săturat să auzi asta, dar nu o mai duci mult așa. Înțelegi?
Darrius știa. Sau cel puțin așa credea. Dar nu-și pusese niciodată întrebarea “ce voi face mai departe? “ Zilele treceau de la sine.
- Știi că singura soluție e un implant, nu?
Implant? Eliminarea Eului Ereditar și implantarea unului artificial.
Ar fi putut să moară.
Implant.
Moarte.
Implant.


Erau atât de mulți, încât mă simțeam sufocat. La început, fusese unul singur. Ceilalți tăcuseră. Dar când începuseră să vorbească toți, am simțit că mă pierd în pânza aceea de gânduri diferite, toate îngrozite. Toți aveau aceeași poveste tristă, ajunseseră aici înaintea implantului, ori poate în timpul lui. Eram toți o mare de Euri Ereditare.
Ceea ce nu înțelesesem era dacă operația nu reușise, deși nu auzisem de așa ceva decât în cazuri de refuz, ori dacă de fapt cu toții ne semnam singuri condamnarea la moarte odată ce alegeam să ne înlocuim propriile personalități cu altele. M-am întrebat dacă Reintegratorii știau ce se întâmpla cu Eul Ereditar după implant. Pentru că dacă știau... erau autorii unui genocid.
Nu știu dacă noțiunea de lumină are vreun sens acolo, dar timp de un moment, când toate vocile din capul meu au amuțit instantaneu, asta a fost senzația pe care am avut-o. O lumină care venea de undeva de deasupra, ca și cum cineva ar fi ridicat capacul cutiei uriașe în care ne aflam toți înghesuiți. Pentru o fracțiune de secundă, am simțit că nu mai eram doar noi. Mai venea cineva. Ca la un semnal, s-au încordat toți și i-am putut auzi cum strigau jalnic, către punctul de unde simțisem schimbarea:
- ... întoarce-te...
Mi-am amintit că îi auzisem și eu. Erau aceleași voci, numai că eu nu le ascultasem... poate pentru că nu insistaseră suficient. Ori timpul nu fusese destul. Ori eu eram... inconștient și idiot. Mi-a venit să plâng și am început să strig și eu. Am strigat mai tare și mai mult timp ca ei, până când, deodată, au tăcut toți.
- S-a întors, i-am auzit șoptind. Nimeni nu s-a mai întors întreg până acum.
Vocea dominantă de la început i-a acoperit:
- Singurii care au încercat să plece înapoi au rămas prinși la mijloc și nu mai sunt întregi nici aici, dar nici acolo. Aici sunt niște jumătăți care caută în permanență ceva, fără să știe ce. Acolo mor. Tu l-ai făcut să se întoarcă întreg, fiindcă el nu își dorea cu adevărat Implantul și fiindcă ți-ai amintit de noi, și de motivul pentru care tu nu ai știut să ne asculți.
Așa era. Am simțit un gust amar în gură. Deși probabil nu mai aveam gură.


Când a deschis ochii, Exxon era speriat. Apoi, pe parcurs, a încept să creadă că halucinează din nou. Doctorii cu fețe plictisite se purtau frumos cu el, îi aduseseră haine și mâncare. Îl strigau Joshua, și, fiindcă numele îi suna cumva familiar, ca și când ar fi fost al lui, nu îi contrazisese niciodată.
Apoi, în mai puțin de o secundă, își amintise tot. De cădere, de vocile speriate pe care le auzise și care aproape îi perforaseră creierul, de una în special care îi amintise de cât de prețioasă e libertatea lui, în comparație cu viața liniștită și plină de reguli a celor din jur. Acea voce îi amintise chiar și de strada rece și de plăcuță, și de oamenii indiferenți ori speriați, dar curioși.
Erau însă și piese care nu se potriveau. Știa lucruri de a căror existență nici nu avea habar înainte, cum ar fi întreaga tehnică a Implantului. Își știa viitoarea profesie.
Dar nu așa trebuia să fie. Era el, același Exxon... cu ceva în plus. Era un Dublu E cu Implant. Însuși faptul că mai trăia era un paradox... unul pe care trebuia să îl știe doar el.
Așa că Joshua se potrivi perfect, ca toți ceilalți, în puzzle, deveni o rotiță perfect lucrată dintr-un mecanism implacabil pus în mișcare cu multe generații înainte, care urma să funcționeze la infinit.
Însă Darrius Exxon trăia și când, la numai câteva zile după apariția neștiută de nimeni a acestui mutant cu dublă personalitate, Reintegrarea se desființă, fiindcă ultimul Dublu E fusese eliminat. Trăi în continuare, purtând mereu masca în spatele căreia se ascunsese de la bun început. Și uneori era chiar fericit, atunci când nu își amintea că e ultimul om de pe Pământ. Ar fi vrut să n-o știe.