o reverență iadului


Locuia pe balcon pur și simplu, nici nu mânca, nici nu bea, nu dădea semne că i-ar fi foame sau sete, privea numai peisajul îngrămădit de blocuri, câteva linii de perspectivă trase banal, care îi dădea senzația, prea ostentativ realizată de arhitect, cum că toate punctele s-ar refugia în Piața Norilor, așa cum fac pensionarii începând cu orele 6.30 ale dimineții. Seara era undeva spre asfințit, becurile care luminau cenușia curte interioară se aprinseseră deja și, prin cerul întunecat se observa că venise până la urmă noaptea. Liniștea mai dură cam o jumătate de oră, moment în care în fața blocului opri un VW Passat de culoare aproape albastră sau gri sau verzuie. De la volan coborî grăbit într-un costum gri-vert ca și ultimul său costum, Edy, cu o înfățișare puțin schimbată, devenise un om solid cu reacții valabile și cu o palmă de burtă în zona abdominală, în formă de investiție durabilă, cămașa descheiată, fața posibil transpirată de căldură.
-Hai bă, ce faci acolo? Coboară! Mergem s-o luăm pe nevastă-mea de-acasă!
Imediat se ridică de pe scaunul pe care înțepenise în ultimele ore pretextând că ia aer și se îndreptă spre dulap unde fără să se gândească prea mult își îmbrăcă și el costumul, aproape nou…Tocmai își realiza o freză de zile mari când începură să sune în ordine cronologică: ceasul, asta însemna că e 22.50, telefonul, unei femei îi venise între timp cheful și interfonul…
-Da, cine e?
-Cum cine e? Eu! Se auzi vocea lui Edy. Cobori în noaptea asta?!
-Gata!
Lăsă telefonul să sune și ieși valvârtej pe ușă. În timp ce cobora scările cu sărituri largi transpirându-și fața și picioarele se întreba, inutil de altfel, dacă a închis aragazul, lumina, televizorul și se gândi că totuși s-ar putea să le fi uitat aprinse, deschise, chiar dacă nu umblase la butoanele lor, de ieri parcă…
Ieși din bloc, Edy deschisese geamurile, dăduse muzica tare de nu se putea înțelege ce spune și-i făcea semne disperate să urce. Se așeză calm și puțin adormit, dădu muzica mai încet, ceea ce nu-l împiedică pe Edy să demareze cât încă ușa din dreapta nu apucase să o închidă.
-Unde naiba alergi?
-N-auzi că mergem s-o luăm pe nevastă-mea…
-Aud și de ce ești îmbrăcat așa?
-Trecem întâi pe la service.
-Adică intrăm iar în oraș.
-Exact, doar nu te grăbești să ajungi la Timișoara?
El nu se grăbea nicăieri, atâta mișcare va compensa însă lâncezeala plăcută a după-amiezii. Treceau pe Dimitrie Cantemir spre Mărășești prin viața de noapte obișnuită a orașului și ca să fie sigur că vor ieși din Pasajul Unirii la Universitate n-ar fi fost necesar să pună pariu. Mașina se scufunda încet prin culoarul unde nu se aprinseseră toate luminile; își închipuia că în acest fel rămâne loc pentru un fel de intimitate, dar și pentru un fum albastru cu miros de ebonită încinsă în mijlocul mașinii. Coborârea fu scurtă într-un garaj al unei case, la subsol, care comunica prin rampe pe parcursul câtorva etaje până sus, unde mai mult ca sigur că pe Edy îl aștepta soția.
Nu se întâmpla nimic, se observau foarte clar ușile de acces către rampe larg deschise. Edy nu era enervat decât de indecizia celuilalt de a merge mai departe sau nu. Cum gazda nu se vedea nicăieri, Edy apăsă accelerația și urcară la parter în service.
Mai mulți pitici în salopete portocalii cu pete de ulei și vaselină din belșug începură să care prin încăpere tot felul de piese, șuruburi, scule, chei metalice, fără să se audă nimic, în afară de pașii lor și de fâșâitul care se putea distinge când unul câte unul se băgară sub mașină. Unul mai îndrăzneț deschise portiera din stânga și apăsă butonul care lasă capota motorului să fie dată la o parte. Imediat altul se așeză pe motor, începu să-l ciocănească cu o cheie enormă și să dea dintr-o coadă lungă și subțire cu un smoc de păr în vârf.
Edy coborâse mulțumit din mașină, iar el se strecurase liniștit afară, grijuliu să nu calce pe vreun meșter pe barbă pe picioare sau pe coadă.
-Bă băiete, aici e treabă, bă nu glumă…
-Tu îți dai seama cât va costa reparația asta?
-Hm, de ce credeai că te-am luat cu mine?
-M-ai scos din casa la ora asta doar ca să supraveghez niște reparații simple la mașină…vru să se uite la ceas, dar observă că omisese să-și mai pună ceasul; Edy ăsta, nu numai că nu e punctual, dar e și foarte grăbit să plece la Timișoara la 11 noaptea. Totuși, poate i-l subtilizase vreun pitic…nu, exclus, ăștia la motor au treabă…Îi observa cărând câteva cutii în care crezu că sunt unele piese unsuroase, uzate. La o privire mai atentă, atât cât îi permiteau becurile chioare dispuse în pătrat pe marginea tavanului, îi fu clar că acolo se transportau bucăți de carne de porc, piticii lucrau plurivalent, unii tranșau, alții reparau, meștereau, afacerea patronului mergea strună.
-Auzi, Edy, da’ tu cine crezi ca e patron aici?
-Nu știu, n-are nici firmă și pe salopetele ăstora nu se poate citi, e plin de sânge, tot felul de pete, care de care mai vechi sau mai proaspete.
-Hai să apăsăm niște sonerii în perete!
-Hai!
Bâjbâiră cu mâinile în toate părțile și nimeriră niște butoane. Imediat începu ploaia, lumina se aprindea și se stingea, pereții se colorau în nuanțe de mucegai, unele plante se cățărau vertiginos din tavan spre podea și de acolo paralizau roțile mașinii de care unii pitici se loveau fără să scoată nici un sunet. Câțiva tocmai se vânau prin toate ungherele mașinii, aruncau cu piese și cu scule, ca de altfel și cu unele părți ale corpului, „Bine că nu s-au apucat să facă sex.”, își zise și se mai liniști.
Însă Edy sărise de la locul lui:
-Hai, sa plecăm dracului de-aici! Unul dintre butoane închisese poarta și probabil ar fi reușit să urce la etajul unu, unde chiar exista o posibilitate să găsească alte butoane care să-i închidă pe pitici în abator.
Își croiră drum împreună până la mașină, pocnind pe toți cei care le ieșeau în cale și aruncând cu chei și piese în dreapta și-n stânga. Începuseră să obosească, era ca și când își găsiseră în sfârșit niște femei bune care îi apropiau de extaz; își scoaseră, de fapt își azvârliră hainele acoperind unele cadavre fragmentate de pitici în mod involuntar…și când să ajungă la mașină observară întâlnindu-se nas în nas cu niște priviri de bărbați satisfăcuți, că orice urmă de mașină dispăruse. În momentul acela începu să le fie teamă și dintr-o ochire se deciseră să iasă pe singura ușă rămasă deschisă înaintând cot la cot prin marea de trupuri și obiecte metalice care creștea în încăpere. Urmă un fel de atac asupra acelor sub-oameni care oricum se mâncau între ei în mod perpetuu într-o dezordine crasă. Parcurseseră cu mare efort cei doi metri până la ușă și se prăbușiră cu pumnii epuizați pe singurul buton din încăperea următoare, așezat în mijlocul podelii, ca să închidă cât mai repede ușa, ceea ce se și întâmplă.
Avură timp să-și analizeze la lumina singurului bec posibil în încăpere atât cămășile ude, pătate, pantofii distruși în urma atacului, respirațiile extrem de înfricoșate, cât și integritatea organelor…Totul era aparent în ordine, însă acum nici unul nu mai știa încotro mergeau, principalul era să recupereze mașina.
-În ce dracu’ ne-am băgat Edy?
-De unde să știu omule, nu vezi ce nebunie curată e aici? Heeei, e cineva în cocioaba asta înfiorătoare, -oaree, oareee, se auzi pentru prima dată ecoul.
Nu răspunse nimeni, se aprinseseră însă mai multe lumini și pe o ușă metalică tăiată în zid răsări un individ în costumul anilor '30, cu genunchii puțin îndoiți, fără pantofi.
-Ce faceți aici, domnilor?
Edy vru să răspundă, dar el nu-l lăsă:
-Asta ne-ntrebăm și noi.
-Știu ce vă-ntrebați voi și lasă-l pe el să răspundă.
Edy vru să deschidă gura, dar nu-i dădu voie nici de data asta:
-El nu are de ce să răspundă. Dacă ai o socoteală de bani discuți cu mine.
-Firește că am o socoteală de bani, dar nu ești tu proprietarul mașinii.
-Eu sunt avocatul lui până una-alta. Deci, recunoști că în clădirea asta al cărei proprietar, patron, șef sau ce dracu’ ești, a intrat acum…(vru să se uite la ceas, dar își aminti că nu îl mai are) ceva timp un VW Passat nou-nouț?
-De ce ai venit cu el la service dacă era nou-nouț?
-O mică verificare înainte de un drum lung la Timișoara, dar oamenii tăi, dacă ăia se pot numi oameni, au începu să dezmembreze mașina fără nici o întrebare și pe urmă s-au măcelărit.
-Ce vorbești domne’, eu nu am asemenea oameni.
-Dacă ai deschide ușa din spate sunt sigur că ne-ar umple o mare de sânge și noroi.
-Ei, hai să deschidem ușa…
Schimbă cu Edy câteva priviri înfricoșate; dacă va trebui, pentru recuperarea mașini, să se întoarcă acolo? Ușa se deschise, în încăperea anterioară nu era nici urmă de pitici, cadavre, scule și cu atât mai puțin de VW.
-Atunci nu trebuie să plătim nimic și putem să plecăm.
-Nu se poate, vreau mașina înapoi cu orice preț, zise Edy.
-Ai fi vrut tu să nu vorbească da’ nu se poate, e și el om, spuse străinul.
-Mă rog, ia declină-ți dumneata identitatea. Ești cumva vreo autoritate?
-N-are a face! Vreți mașina?
-Da, amândoi într-un glas.
-Trebuie să plătiți!
-Bine, dar portofelele și telefoanele s-au pierdut în harababura de dincolo…
-Nu a fost nici o harababură, ce știu eu pe unde ați umblat și ați băut până acum!
-Chiar, cât e ceasul?
-Ești chiar obsedat de timp, în loc să te preocupe etajele, e deja prea târziu…
Luminile se stinseră, cei doi mai știau că există doar pentru că se țineau de mână. Era posibil să-i țină acolo până nu le mai ajungea aerul, camera se micșoră, atmosfera se încălzi insuportabil, se duseră spre direcția unde ar fi trebuit să se afle următoarea ușa către rampa care avea să ducă la etajul doi și începură să bată cu pumnii în zid. Zidul se prăbuși după un timp în sfărâmături de moloz și Edy scotoci în întuneric prin praf pretextând că încerca să-i găsească ceasul.
-Lasă-l încolo, hai să ne cărăm!
I se tăie respirația, ușa spartă în zid ducea tot într-o cameră mică. Într-un colț, suspendat între grinzi apăruse un străin, blond, cu părul ușor ondulat care se aplecă într-un fel de plecăciune. În creștetul capului părul descria două arce. Nu mai aveau timp.
-Și ziceți că voi vreți să recuperați mașina?
Nu mai avea nici o importanță, se închipui într-o biserică, rugându-se și făcându-și cruci, se auzi spunând ușor precipitat: „Tatăl nostru carele ești în ceruri/ Vie împărăția Ta…”, își dădu seama că a greșit și reluă „…Sfințească-Se numele Tău/ Vie împărăția Ta/ Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ/ Pâinea noastră cea de toate zilele/ Dăne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre/ precum și noi iertăm greșiților noștri/ și nu ne duce pe noi în ispită/ ci ne izbăvește de cel viclean/ Amin.”. Mâna mai descrise o cruce în aer, totul dispăru, își deschise cu greu ochii în camera inundată de razele soarelui și în dimineața aceea.