Flaminzi, vesnica rascoala




De la rascoala de la 1907 au ramas la Flaminzi doar poarta fostului conac Sturdza si prispa casei unde vechilul cu servet la guler, ridicat de la masa, a lovit cu piciorul in piept un taran. In centrul comunei zace obeliscul. Crapat, imburuienat, cu un basorelief de culoarea carbunelui: citiva tarani incrincenati invirt deasupra capetelor topoare si coase, in goana catre un dusman nevazut. Dupa aproape o suta de ani trecuti de la rascoala i-am gasit pe localnici tot in lupta pentru pamint. Necaz au acum cu padurile, pe care le stapinesc doar pe hirtie, si cu un iaz de care statul tine cu dintii.

Un apartament la Flaminzi - 2500 de euro

In miezul verii lui 2003, flaminzenii par aruncati la mal de un peste urias ce i-a purtat in intunericul burtii pe sub o apa cale de cincizeci de ani. Putini flaminzeni au invatat sa traga aer in piept si sa porneasca pe un drum al lor. Printre ei, proprietarii celor doua posturi de televiziune prin cablu - un fost subofiter pe submarin si un medic -, un inginer textilist care munceste 12 ore pe zi la cimp cu familia lui pe cele 40 de hectare, opt ale lui, restul ale rudelor, patronul unui abator departe de normele UE si alti citiva. Dintre toti s-a dus cel mai tare in fata unul Toma, lant gros de aur la git, tot numai zimbet, actualul di-rector al Directiei Agricole Botosani, care stapineste, neoficial, desigur, peste o asociatie agricola de 500 de hectare. Restul, multimea, “actionarii” cum isi zic cu naivitate satenii care si-au dat pamintul in arenda, gifiie nadusiti, cu privirea in gol, spre trecut, spre anii cind Ceausescu promitea sa faca din Flaminzi un oras, construind aici 278 de apartamente si o filatura. Un apartament cu doua camere se vinde acum cu 2.500 de euro. Apa, rece, curge patru ore pe zi, doua dimineata, doua seara.
Jumatate din tinerii comunei lucreaza in Vest, dar nu-si baga banii in afacerile de acasa. Multi dintre ei, dupa ani de Italia, se intorc pentru citeva saptamini in sat, mixturi triste intre improbabili tarani si niciodata oraseni, si isi ingroapa banii in cite un apartament pe care-l ferchezuiesc cu termopane si centrala termica. Mai toti taranii au primit paminturile inapoi. N-au bani sa le munceasca si se multumesc cu 30 la suta din ce produc cele sase asociatii agricole de pe terenurile lor. “Seminte proaste, irigatii lipsa, 40 de tractoare la 5.000 de hectare, culturile asigurate in proportie de zece la suta!”, ne-a soptit o contabila, careia nu-i dam numele ca sa ramina si miine in piine. Anul trecut, procentul asta le-a adus flaminzenilor 900 de kile pe hectar de griu. In acest an, griul a fost calamitat de ger si de seceta.

Potcovarul Ilie sta la bloc

Filatura nu mai exista. Pe locul ei au rasarit doua fabrici mai mici ale unui avocat, una de mobila, cu 160 de angajati, alta de confectii, cu 640 de muncitori. Canalizarea si gazul au ramas un vis pentru flaminzeni. Primarul Constantin Tarus, PNL, aflat la al doilea mandat, spune ca Flaminziul are un viitor, desi e vitregit de la buget, doar daca va fi ridicat la rang de oras: “Am obtinut finantare SAPARD de un milion de euro, pentru un drum de 15 kilometri, si o sa mai cistigam. Ca, pe baza bugetului, ne-am intoarce in Evul Mediu”. Viceprimarul si cu medicul veterinar tin o scoala de karate. Dan Manole, viceprimarul, e suparat pe sateni, asa, oleaca, zice ca le-a adus de atitea ori piatra pina la poarta sa-si faca singuri drumul din fata casei, dar ei ascundeau in curte jumatate si lasau in drum restul. “Cind le-am facut drumul cu fonduri europene, n-a iesit unul la munca, stateau cu coatele pe gard si dadeau indicatii!”. La sediul PSD din comuna, mesele sint acoperite cu ziare pe care stau la uscat galbenele.
In anii ‘80, pe iarba din jurul obeliscului nu era urma de balega: sute de autocare din toata tara descarcau in fata monumentului scolari ce urmau sa fie facuti pionieri. Au ramas in piatra sase rinduri de gauri negre, ca niste gavane de sarpe mort, in care-au
fost odata infipte litere ce aminteau ca la Flaminzi “a izbucnit vapaia”. Din “Muzeul Rascoalei”, inaugurat in 1972 in conacul Sturdza, n-au mai ramas decit portile, dupa incendiul care a inghitit cladirea, sapte ani mai tirziu. Printre cei neimpacati cu vremurile e si Ilie, tiganul “potcovar de la bunicu”. Locuieste la bloc, iarna cara lemne pentru soba din sufragerie. Zilele astea cauta sa-l convinga pe fecioru-sau, “sofer, dar somer”, sa se apuce de potcovarie sau sa deschida un magazin cu carbune, “ca nu gasesc si refuz comenzile”. Rascoala a ajuns un stufaris de vorbe la gura batrinilor, toti stiu doar frinturi ce devin ginduri intregi abia cind intrebi de colectivizare. Batrinii intilniti in barurile cu manele si muste ne indemna spre casa fostului invatator Petre Munteanu, “cari ar scrii nu’s ci carti dispre comuna!”.

“Uite bunicu!”

Pe drum spre fostul invatator il intilnim pe Ion Mursa, director peste o casa de cultura moarta, iesit de la primar dupa inca o tinguiala esuata pentru “niste bondite de 3 milioane pentru dansatorii din ansamblul “Trei generatii””. Ne arata, ingramadite intr-un hol al primariei, printre saci de ciment, citeva panouri pe care stau lipite copii ale telegramelor din timpul rascoalei si poze ale rasculatilor. “Uite bunicu!”, ride ghidul nostru, in fata unei fotografii de grup, ca de o surpriza pe care o stia totusi pe-acasa, prin pod, si pune degetul pe mustata lui Toader Mursa. Alaturi, 11 busturi din gips cu “imagini generice de tarani”, adapostite din calea ploii ce razbatea prin acoperisul Casei de Cultura. Ne oprim intr-o circiuma. “Valorificam trecutul, istoria si literatura patriei”, ofteaza Mursa, invirtind in mina un coniac mic, cu ochii spre paharul altui comesean, Liviu Ivanuta, fostul “dirijor local” al corului de barbati din localitate. Ivanuta lauda si el trecutul, ne vorbeste de premiile obtinute la “Cintarea Romaniei” de corul din comuna. Ivanuta era de fapt soferul corului, el ii alinia pe coristi pe citeva rinduri in asteptarea dirijorului profesionist de la oras. De la Botosani. Astazi, acolo ajung, o data la doua luni, doar nevestele flaminzenilor mai instariti. La coafor.

“Hai, dom’ injiner, hic, om trai si asa... hic!”

In cea mai mare comuna a Botosaniului, cu cei 12.500 locuitori ai sai raspinditi in sapte sate, aproape toata lumea plinge privind spre trecut. Invatatorul Petru Munteanu, acum pensionar, o face cu metoda; scrie de ani intregi la o carte despre Flaminzi.
Munteanu a facut parte, impreuna cu sotia, Despina, din “comisiile de lamurire” ce n-au cunoscut ragazul intre ‘59 si ‘62, la colectivizare: “Nelamuritii erau trimisi cu un plic la Prajeni, intr-o comuna vecina. Acolo primarul ii punea sa semneze de predare, ei semnau, de fapt semnau cum ca sint de acord sa-si dea pamintul”. Asta era una din metodele cele mai fine, alta ne-a povestit-o primarul Constatin Tarus:“Femeile nelamurite erau luate de picioare si tirite pe ulita, le cadeau fustele in cap, stiti ce-nseamna la tara rusinea asta, le tineau asa pina cind strigau ca-si dau pamintul”. Cei mai multi cedau cind “lamuritorii” spuneau ca le vor da afara din scoala copiii. Prin februarie ‘62, colectivizarea s-a incheiat la Flaminzi. Zece familii au refuzat sa intre in CAP si au primit pamint la marginea tarlalei, “pirloaga, cel mai prost pamint”. Petru Avatamanitei, 56 de ani, fiul lui Costache, unul dintre cei zece care n-au intrat la CAP, a fost dat afara din doua facultati, a terminat Constructii la seral, dar n-a lucrat pe santier decit ca muncitor. Acum cara cu bicicleta lucerna de pe cele doua hectare mostenite. Il consoleaza vecinul, Adochitei Aurel, fost tractorist, azi somer. Era beat crita, cind l-am intilnit, pe la ora 11.00, si scuipa printre dinti cozonac. “Viu de la un praznic!”. Si-l mingiia pe frunte pe fiul rebelului, cu bucuria aia joasa ca si unul cu ceva carte inghite acelasi aer cu el: “Hai, dom’ inginer, hic... om trai noi si asa... hic!”

“Rascola muierilor”, la colectivizare

In ‘62 a izbucnit scandalul, episod despre care lumea din sat povesteste numind-l “rascoala muierilor”. Li s-a promis ceapistilor o anumita cantitate de produse pe zi/munca, dar la sfirsitul verii de la magazia CAP li s-a dat mai putin. Taranii au refuzat sa ridice griul. S-a adunat lume la sediul CAP, majoritatea femei, a doua zi a fost trimis unul Nastase, secretar de raion, spurcat la gura. Le-a strigat “Putorilor, mergeti acasa!”. Femeile au tabarit pe el, l-au tras jos si l-au batut cu sacosele, cu pumnii, cu picioarele, cu ce apucau. L-a urcat un satean intr-o sareta si l-a facut scapat prin via cooperativei. Pe dupa-amiaza a venit Securitatea cu un ARO si l-a luat pe Nastase. Satenii erau aprinsi rau. Au vrut sa-l bata pe soferul ofiterilor, dar omul le-a strigat inspaimintat : “Nu dati, fratilor, ca-s muncitor ca si voi!” si l-au lasat in plata Domnului. La citeva zile s-a facut plenara, l-au dat afara pe primar si l-au pus pe altul, pe Ion Bordeianu, cel care a acceptat sa ia primul griul imputinat.Treburile in Flaminzi nu s-au linistit nici dupa caderea comunistilor. Petru Munteanu povesteste ca “dupa 1990 s-a format la Flaminzi o asociatie agricola, taranii au lucrat pamintul si au primit produse de la magazie exact ca inainte.In 1991, s-a dat pamintul taranilor.Toamna si-au luat produsele acasa si a ramas inginerul Pricopie sa plateasca lucrarile de aratura. Inginerul a vindut grajdurile, tractoarele, camioanele. Unul din cei zece neinscrisi la cooperativa, Matenciuc, a taiat cu drujba jumatate din livada de meri si pruni a cooperativei. Apoi a navalit lumea si s-au impartit animalele. Eu am luat trei oi pentru ca tata intrase cu un cal la CAP. Am trei hectare de pamint, dar nu ma pricep sa-l muncesc, asa ca l-am dat unor verisori in arenda si ei imi dau 50 la suta din productie”.

“Di la betiie o pornit tat!”

In casa unde-a izbucnit rascoala, locuita la 1907 de Constantin Ciornei, notarul primariei si cumnat al vechilului Iorgu Constaninescu, locuieste acum familia Gaspar. Iulia Gaspar, o femeie voinica, nu stie mai nimic despre rascoala. Ne conduce pe o ulita ascunsa, la fosta proprietara, Ecaterina Doaga, o batrina in virsta de 90 de ani, al carei tata a fost “credincios boieresc, vames la padure”. Potrivit spuselor batrinei, la 8 februarie, dimineata, pe un frig cumplit, taranii l-au asteptat vreo patru ore in fata primariei pe Iorgu. Vechilul a ajuns pe la prinz, a trecut cu sania printre ei si a oprit la cumnatu-su, notarul, la masa; taranii s-au adunat in fata casei, au inceput sa-l cheme, Iorgu a iesit pe prispa cu servetul prins de guler si le-a strigat “O sa ajungeti doua familii la o capra!”. Multimea a prins sa spumege. Iorgu l-a izbit cu piciorul in piept pe unul Dolcescu, iar taranii l-au tras de pe prispa pe vechil si au tabarit asupra-i cu pumnii si ciomegele. “L-or insfacat tot aia care erau mai betivi, alde Trifan Grosu”. L-au dus in bataie pina pe la biserica. De-acolo l-a salvat sotia altui admnistrator care trecea cu sareta. “Di la betiie o pornit tat, asa cum o ars si muzeul rascoalei, facut la conac”. Taranii au fost improprietariti in 1921 din fosta mosie a lui Sturdza, cu cite doua hectare jumate sau cu cinci. Au ramas conacul si 90 de hectare de teren, pe care Dimitrie Sturdza le-a vindut generalului Grigore Alevra. Acesta le-a vindut Ministerului de Razboi in 1923, care a organizat o crescatorie de cai pentru armata, numita “Depozitul de remonta”.

Le trec tiganii cu pestele pe sub nas

De trei ani umbla prin tribunale satenii din comunele botasanene Flaminzi, Sulita si Lunca, in incercarea de a se reinstapini peste iazul Dracsani. Trei ani in care li se umfla timplele cind vad prin fata portilor trecind tigani cu carute ce poarta invelit in iarba,
strigindu-l de vinzare, “pestele nostru, al obste-nilor”, spune Manole Abacioaie, 80 de ani, al carui bunic, Dumitru, a dat si el un par, doua, acolo, pe spinarea vechilului Iorgu Constantinescu la ‘907. “Iar tata a facut sub rusi patru ani de puscarie pentru ca era primar liberal”. Trei ani cu sufletul la gura in fata televizorului sau cu ochii pe telefon in asteptarea vestii ca parlamentul a aprobat un amendament la legea Lupu, prin care fostelor obsti satesti sa li se recunoasca dreptul de proprietate si asupra iazurilor, nu doar a padurilor. Care paduri s-au intors, in sfirsit, la obsteni, asta-iarna, dar “in regim de proprietate prin administrare silvica”. Alta pricina de umilinta pentru tarani. Proprietari doar pe hirtie, “n-avem, dom’le, bani sa angajam paznici,
sa le dam uniforme, pusti, telefoane si masini, asa cum visa un avocat”, ei au lasat tot statului sa le ingrijeasca bunul pentru care au plins prin tribunale. Trebuie sa plateasca, prin contractul de administrare, Ocolului Silvic Botosani pentru fiecare metru cub
din lemnul lor sume pe care le gasesc nejustificat de mari: “Ne vind lemnul nostru cu 650.000 de lei metrul cub, plus TVA, in loc de 420.000 de lei, cit reiese potrivit cheltuielilor pe care ne-au anuntat ca le fac cu padurea. Cind s-au dus sa-si incarce lemnul
cuvenit, unii din proprietari s-au lasat pagubasi la aflarea preturilor”, ne-a declarat Mihai Popa, presedintele obstii infiintate in 2001 tocmai cu scopul de a recupera de la stat bunurile confiscate parintilor lor de regimul comunist.

Povestea pleaca de la 1925, cind sateni din cele trei comune, constituiti intr-o obste, au cumparat de la fratii Fischer iazul Dracsani, 700 de hectare si 368 hectare de padure. Obstea era formata din 182 de familii: 66 din comuna Flaminzi, 85 din Lunca, 26 din Sulita si 5 din alte sate. Comunistii le-au luat averea. In 2001, urmasii au constituit la tribunal o noua obste si au pornit lupta de recapatare a iazului si padurilor. Padurile le-au recapatat, atit cit au putut mostenitorii sa dovedeasca prin acte,
adica 208 hectare la 97 de obsteni. A mai ramas iazul Dracsani. Satenii, e vorba acum despre 369 de mostenitori, fara a pune la socoteala familiile lor, cer sa li se recunoasca dreptul de proprietate asupra “suprafetelor aflate permanent sub luciu de apa”. Vasile Lupu, initiatorul legii, ne-a declarat ca in faza de proiect prevazuse retrocedarea catre obsti si a iazurilor, dar “PD si PSD n-au lasat sa treaca aceasta prevedere”. In aprilie 2003, o initiativa parlamentara a senatorului PRM Mihai Codreanu a esuat.
Mihai Popa asteapta acum sprijinul parlamentarilor PSD de Botosani, care i-au promis ca, in sesiunea din toamna, vor repune in atentia parlamentului dolentele obstenilor. Iazul este administrat de societatea “Piscicola” SA, ale carei actiuni sint detinute, in majoritate, de asociatia salariatilor, iar de terenul de sub iaz tine cu dintii Agentia Domeniilor Statului. Mihai Popa pune mina pe inima cind ne spune ca obstenii n-or sa lase iazul, dupa ce-l vor redobindi, cum au facut cu padurea: “Nu-l dam in nici o arenda, angajam paznici, pescari, aducem lostrita de la fermele de elita, facem gradini de zarzavat si cautam un investitor sa facem impreuna o fabrica de conserve de peste si agroturism!”. La 6 august taranii se vor aduna sa strige dupa ce-i al lor, inca o data in acest an, la obeliscul din Flaminzi. Vor sa li se auda vocea pina departe, pina la capatiiul legilor, in Parlament. Acolo unde prin absenta s-a nascut strimbatatea.