De o uimitoare corectitudine emoțională este opera eruditului vâlcean , Eugen Petrescu , - “Vâlcea – țara lupilor getici sau ținutul vâlcilor”, Editura Conphys, 2007, în două volume : vol. I, 457 pag., vol. II, 442 pag.
Cu vocație de critic și cercetător istoric, temerarul autor, înzestrat cu răbdare ascetică, a săpat în timp – dintr-un veac în celălalt, cautând drumul istoriei.
Și i-a găsit originea în noaptea trecerii, după o grea încercare. Acum, Eugen Petrescu este contemportan cu posteritatea.
Bogatul conținut policrom din ampla enciclopedie monografică îmi confirmă afirmația.
Despre jertfa spiritului străluminat Eugen Petrescu au scris: scriitorul George Achim, prof. univ. dr. Dinică Ciobotea, maiorul (r) Călin Matei și mulți alți.
Dar, nici o multitudine de euri nu vor atinge vreodată cu buzele focul sacru din inima ermitului, adunători de tezaure scripturice de la rădăcinile neamului.
Să dăm ascultarea cuvenită P.S. Gherasim Cristea – Episcop al Râmnicului, care ne învrednicește cu icoana autorului; “Născut în legendara podgorie a Drăgășanilor – bătrâna și celebra patrie a viilor, la Mrenești – Crețeni pe Valea Pescenii și crescut (așa cum îi place să spună) – vechi soiuri de struguri geto-dace păstrate peste veacuri de podgorenii vâlceni, este, după mamă, prin străbunicul său, magistratul Constantin Popescu (boier mehedințean), descendent al unor vechi neamuri boierești din Oltenia și Muntenia, care au dat Þării Românești, de-a lungul vremii, voievozi și mari dregători în divanul domnesc, preoți și ierarhi ortodocși, cărturari și cronicari valoroși și, prin bunicul său, Octavian Spârleanu, descedent al moșnenilor Spârleni – urmașii legendarului Lupu Spârlea, întemeietor de sate la nord-vest de Drăgășani, începând de pe la anii 1200, poate chiar mai devreme, urmașii la rândul său al vitejilor ce odihnesc în bătrânele de pe dealurile Crețenilor, de care ne vorbea cu înflăcărare un alt drăgășenean vrednic de pomenire, părintele Dumitru Bălașa, care până la moarte s-a aflat în fruntea unui important curent cultural ce dorește să rescrie istoria reală a poporului nostru. După tată, descinde din neamul Petreștilor și Ciofoceștilor de pe Valea Verzii – Mitrofani, vechi neamuri de moșneni înstăriți care în anumite momente ale istoriei, au dat dovadă de mult curaj și eroism, jertfindu-se în luptele de apărare a pământului străbun și de ocrotire a bisericilor strămoșești.
Cu așa rădăcini, nu este de mirare de unde chemarea, dragostea și pasiunea distinsului nostru autor, pentru istoria străbună. Pe chipul său se simte aerul de om puternic, ambițios, fire iute de oltean nesupus și dornic de a învinge, la a cărui personaltiate au contribuit generații și generații de strămoși, fie ei boieri sau țărani moșneni, ale căror nume și fapte, istoria și Bunul Dumnezeu le-au consemnat la loc de cinste. Mândru de rădăcinile sale, dar o mândrie de bun-simț, lipsită de trufie – înfumurare, dispreț, aroganță și îngânfare față de semeni -, povestește istoria neamului său, fără a se bate cu pumnul în piept, asemenea altora care de cele mai multe ori o fac fără motiv”.

**

Eugen Petrescu, generos, inițiază cititorii dornici să îl urmeze prin profunzimile paginilor: “Lucrarea de fată este o scurtă trecere prin istoria celui mai vechi județ al țării – județul Vâlcea, a carui denumire a dăinuit peste veacuri, rămânând neschimbată până în zilele noastre. Conform istoricilor, aici, între Olt și Olteț s-au plămădit primele nuclee ale umanității, Vâlcea fiind ținutul cu cea mai mare încărcătură istorică din tot spațiul românesc, locul unde omul a parcurs, fără întrerupere toate etapele o istorie de la începuturile umanității (primi pași ai speciei umane) până în prezent.
Urmele materiale aparținătoare protohominizilor - - neprețuite mărturii istorice scoase la lumină pe teritoriul județului Vâlcea, în zona Bugiulești – Tetoiu pe Olteț (depozit fosilier – cu peste 28 de specii de erbivore și carnivore și urme folosite de primate, unelte din os și pietre necioplite), datate la 1.8 – 2 milioane de ani (începutul cuaternarului) și cele aparținătoare paleoliticului inferior (1.000.000-100.000 ani î.HR.) reprezentate de uneltele din cremene descoperite în perimentrul localităților Olanu și Drăgoești, pe malul stâng al Oltului, clasifică spațiul vâlcean în fruntea celor mai vechi locuri umane ale Europei și printre cele mai vechi ale planetei.
La începuturi, clima blândă, alături de pădurile imense (care depășeau cu mult suprafața actuală), cu bogăția lor în vânat, ciuperci și fructe, mierea produsă de mulțimea roiurilor de albine sălbatice adăpostite în scorburile copacilor uriași, lemnul de lucru și adăpostul oferit în momentele cele mai grele, râurile cu ape curate și bogate în pește și sarea de la Ocnele Mari – Ocnița au constituit principalii factori care au favorizat evoluția omului preistoric în acest spațiu. Beneficiind de avantajele naturale oferite din belșug, strămoșii noștri au trecut de la stadiul de simpli culegători și vânători la acela de producători ai propriei hrane, la construirea de locuințe și întemeierea de comunități pe un spațiu mult mai mare decât teritoriul românesc actual (“Introducere” - Eugen Petrescu).

N.N.Negulescu.