DANSUL COCORILOR

Romanian Haiku

Anul VIII de concurs

Editura PIM, 2016
263 pagini, format A5,


Coordonator volum: Corneliu Traian Atanasiu
Culegere computerizată: Corneliu Traian Atanasiu
Tehnoredactare: Corneliu Traian Atanasiu
Ilustrații: 3 desene – Mihaela Cojocaru
7 fotografii – Constantin Broșu

Corectura: Oana Gheorghe

Postfață: Corneliu Traian Atanasiu

Volum colectiv cuprinzînd poemele premiate în săptămînile 365-416
și o fotografie, o scurtă notiță biografică și cîte 18 poeme ale următorilor autori:

Atanasiu Corneliu Traian, Broșu Constantin, Calotă Rodica, Capotă Daniela Lăcrămioara,Chitul Grigore, Codău Claudia Ramona, Cojocaru Mihaela, Conioși-Mesteșanu Vasile, Cuzuioc Ion, Drobot Ana, Dumitrache Roxana, Duvalma Carmen, Enăchescu Adina, Florin Florian, Gârda Petru-Ioan, Gheorghe Oana, Ghileschi Nadin Mihaela, Grigoraș Vasilica,Horvath Lucreția, Iliescu Constantin, Ionescu Petruța, Norea Dan, Oprea Cristina, Popescu Adrian-Nicolae, Popescu Virginia, Ralia Julia, Tamaș Valeria, Tănase Mariana, Tot Eugen, Tudosan Radu, Urma Ana


Postfață

Primele șapte volume ale cocorilor n-au beneficiat de o prezentare care să analizeze calitatea poemelor, tendințele și evoluția grupului de autori angajați în exercițiul competiției săptămînale RH. E adevărat, începînd cu volumul IV pînă la cel de al VII-lea, datorită insistenței mele de a stimula comentarea poemelor, s-au ivit cîțiva comentatori care făceau cu rîndul comentarea poemelor cîștigătoare din fiecare etapă. Am putut astfel să avem în paginile fiecărui participant la volum și cîte un poem comentat. În anul VII însă efervescența interpretativă s-a stins și aproape toate comentariile le-am făcut eu, multe special pentru momentul editării volumului. Anul acesta m-am gîndit la formula unei postfețe în care să încerc să surprind cîteva trăsături ale poemelor scrise de acest grup. Și anume, faptul că există cîteva tipuri de poeme, cîteva moduri de compunere și anumite tehnici nu numai preferate ci și eficiente în care autorii și-au dovedit măiestria. În mod firesc a trebuit să aleg un număr restrîns de poeme, toate din prima parte a volumului, care să corespundă viziunii pe care am urmărit-o și care să ilustreze această intenție. Sînt citate mai jos poeme a două treimi din participanți. Sînt convins că alt comentator ar fi ales altele conform viziunii lui.

Intenția urmărită de Romanian Haiku a fost de la bun început aceea de a stimula scrierea haiku-ului în limba română. Urmărind evoluția celor care sînt angrenați de 8 ani în acest concurs, pot afirma că autorii din grup au sesizat și au pus la lucru cu ingeniozitate resursele limbii române, dovedind că există cu certitudine un specific al poemelor provenit din chiar geniul limbii în care sînt scrise dacă sînt scrise cu talent. Un specific care, pentru anumite poeme, implică nu doar intraductibilitatea în alte limbi, dar și faptul că merită să scrii haiku în românește tocmai pentru bucuria descoperirii și punerii în valoare a unor oportunități sui-generis care aparțin doar acestei limbi. Poeme de calitate, premiate în concurs, pot demonstra cu brio acest lucru.

Un procedeu discret de a face doar aluzie la emoția neexplicitată în poem este apelarea la polisemia cuvintelor. Folosit în imagine la propriu, fizic, sensul figurat al tremuratului se insinuează pe furiș și în suflet: ceaiul fierbinte - / teiul din fața casei / tremur ă-n ploaie (Cristina Oprea). Tremurul poate fi însă și al apei: zi cu vânt – / tremurând sub pod / vechiul oraș (Ana Drobot), și al urbei, și al sufletului sensibil. Polisemia și sensul figurat cu aluzie la articulațiile îmbătrînite sînt prezente și în poemul Valeriei Tamaș: azil de bătrâni - / scîrțîind din balamale / pînă și poarta. De articulații ce să mai vorbim: o scară de lemn - / scârțâitul treptelor / urcă în genunchi (Costin Iliescu). Nicio reacție, spune poemul lui Cezar-Florin Ciobîcă, la ora de chimie și are dreptate, elevii sînt captivați de cântecul mierlei și, chiar dacă s-ar folosi de reacții (chimice), profesorul nu i-ar putea abate de la ceea ce-i fascinează pe moment.

Mai pregnant se simte acest lucru cînd aluzia se face prin intermediul unei expresii consacrate: târg de vechituri - / ploaia umple paharul / încă o dată (Vasile Conioși-Mesteșanu). Imaginea fizică, semnificativă și ea, este surclasată de sensul figurat al insuportabilității acestei vieți pline de necazuri. Țesătura de aluzii este și mai consistentă atunci cînd expresia este eliptică și, ca în poemul următor, sugestia la minciuni este multiplă: îngheață apa - / poveștile pescărești / încă proaspete (Elena Malec). Și mixajul de mai jos mustește de aluzii alegorice la adresa politicienilor care îndrugă verzi și uscate la fel de abundent cum cad frunzele toamnei din pomi: afișe rupte / și frunze-mprăștiate – / verzi și uscate (Grigore Chitul). Apelul la expresii, savuroase altfel, dar imposibil de explicat, este și surprinzător, și hazliu cînd îi găsește formulei și o motivație ad-hoc: furtună pe câmp - / scoasă din pepeni și / sperietoarea (Cezar-Florin Ciobîcă). Se poate lesne înțelege că sperietoarea a fost dărîmată din cîmpul cu pepeni pe care-l apăra, ceea ce ar fi și înfuriat-o.

Polisemia poate însă mai mult, sensul figurat al cuvîntului permite saltul de nivel al înțelesului, a măcina derapează ușor spre spre un sens distructiv: a ruina, a roade, a mânca, care, asociat cu înserarea și secționarea sterilă a văzduhului de către palele morilor, închipuie o mașinărie atotnimicitoare: apus de soare - / măcinând veșnicia / morile de vânt (Constantin Broșu). Măcinișul poate fi însă și mai fantastic: moara-n ruină – / măcinate prin fisuri / razele lunii (Genovel-Florentin Frățilă), prelucrînd o materie primă mai inconsistentă decît hainele împăratului din poveste. Aplicată unei trăsături imateriale: vară toridă - / și aura sfinților / e scorojită (Rodica P.Calotă), jupuirea, cojirea, coboară în profan ceea ce părea să fie neatins de năpastele lumești. Persiflarea unuia dintre anglicismele care au invadat limba are însă bătaie mult mai lungă: primul after school - / nucul de lângă școală / neîncăpător (Vasile Conioși-Mesteșanu) – a dispărut din păcate petrecerea ludică a timpului liber din vremurile cînd astfel de instituții nu existau.

O particularitate a limbii care face ca realmente un poem să nu poată fi tradus este însă folosirea în compunerea lui a unei omonimii precum cea din: ceaunul de tuci - / lumina lunii sare / în mămăligă (Constantin Iliescu), și ea parțială, între substantivul sare (de bucătărie) și verbul a sări la persoana III-a, indicativ prezent. Veți observa lesne că, dacă punem o virgulă între lunii și sare, dispare propoziția și sare în mămăligă devine doar o ipostază (gramatical o apoziție) a luminii lunii . Dacă polisemia implică o familie de sensuri înrudite, iar expresiile își pot găsi echivalente, omonimia este arbitrară (nemotivată și nemotivabilă) și imposibil de tradus. Încercarea de traducere în engleză a Anei Drobot: the cast iron cauldron - / moonlight sprinkles its rays / into the polenta , pierde cuvîntul sare și merge doar pe o aluzie la modul de a săra mămăliga, sprinkle însemnînd a presăra. (Traducerile din japoneză în română prin intermediul englezei sau francezei cred că pierd tocmai aluziile unor omonimii de care se spune că este plină limba japoneză.)

Mai savuroase sînt însă poemele înclinate spre ironie, în care procedeul tehnic este folosirea unei sintagme cu două înțelesuri: Ajun de Crăciun - / Moșul ispitit din nou / de poale în brâu (Vasilica Grigoraș). Sigur că acum este vorba de familiarele plăcinte și ironia lui din nou mărturisește că sensul erotic nu mai e actual. Ironia poate fi însă mai nuanțată, cuplîndu-se cu o reverență făcută expresiei luate (aparent) în derîdere: Noaptea-Nvierii – / răsuflând ușurată / echipa de transplant (Vasile Conioși-Mesteșanu). Reușita operației are, se pare, și ceva providențial. Și, invers, un cuvînt specializat pentru uzul medical poate fi folosit la propriu: reanimare - / între ferestre învie / primele muște (Cezar Ciobîcă), descriind starea de incubator pentru insecte pe care, înainte să apară termopanele, o revedeam cu toții primăvara. O sursă inepuizabilă pentru jocurile de cuvinte rămîne lista numelor compuse din flora și fauna locală: balul bobocilor - / pe rochia decoltată / ochiul boului (Vasilica Grigoraș). Specialitatea casei rămîn însă poemele care persiflează sintagme nume de sărbători, folosindu-le în sensul lor desolemnizat, lipsit de prestigiu: Ziua Victoriei - / soața mea recunoaște / că am dreptate (Dan Norea). Și iată și nelipsita și ironizata zi a muncii însoțită de sensul figurat al verbului a toarce: ziua muncii - / în fosta filatură torc / numai mâțele (Cezar-Florin Ciobîcă).

Remarcabil este însă și faptul că autorii au deprins în această ambianță stimulativă, mai mult sau mai puțin sistematic sau de-a dreptul prin contaminare, modalități subtile de a aborda scrierea haiku-ului. Unul din procedeele tehnice prin care se evită numirea faptului, dacă e vorba de moarte, pare a fi de-a dreptul eufemistic. Din rațiuni mai degrabă pioase spunem doar aluziv că cineva a pierit, s-a prăpădit, s-a stins, s-a mutat la cele veșnice. Fără să fie exclusă evitarea unui cuvînt nedorit, și scenariul care amintește de mutarea care face mat, și dispariția partenerului de joc fac aluzie în acest poem la un deces recent: jocul de șah / la ultima mutare - / singur pe bancă (Roxana Dumitrache). Și poemul Valeriei Tamaș, tovarăși de drum - / și florile prunului / pleacă cu tata, se ferește de cuvintele directe și preferă sugestiile ultimului drum și ale florilor scuturate peste sicriu. Într-o tipologie a soluțiilor de compoziție a haiku-urilor, aș grupa aceste proceduri sub titlul eufemismul liric.

Jocul de mai sus implică refuzul de a spune lucrurilor pe nume, vorbirea eliptică prin apropouri. Procedeu prin care se creează o bună parte din tensiunea poemului, dînd de lucru cititorului pentru a complini o situație lacunară. Pentru Constantin Iliescu noapte(a) cu viscol – implică lipsa evidentă a stelelor. Paradoxal însă, aprinzând mii de stele / becul de pe stâlp, face apel la experiența celui care, mai mult ca sigur, a reținut fenomenul fascinant al scînteierii fulgilor și s-a delectat de multe ori cu el. Cezar Florin Ciobîcă aruncă altă nadă glumeață: noaptea la copcă - / mult prea-ngustă gaura / ca să iasă luna. Ironia imposibilității nu e greu de recuperat: luna va ieși din apă doar cînd copca, ochiul de apă, va fi suficient de mare ca să o poată oglindi. Pentru că, iată, luna stă la pîndă ca să izbucnească de oriunde s-ar iți ochiul apei: se zvântă norii – / din ciutura fântânii / răsare luna (Oana Gheorghe). În jocul oglindirilor poate însă răsări la fel de miraculos și soarele: fierul plugului - / scos la lumina zilei / soarele pe-un ciob (Constantin Iliescu). Un apropo la o posibilă eclipsă de soare și un gest inutil, bunica-și șterge-n zadar / ochelarii (Claudia-Ramona Codău), revelează cataracta avansată dar încă neasumată a bunicii și mărturisește totodată compasiunea tandră a nepoatei.

Măiestria compunerii unor poeme de calitate implică cel mai adesea perceperea subtilității situațiilor și a interferenței lor. În poemul ploaie de toamnă - / nu-și mai ascunde lacrimile / fata bătrână (Claudia Ramona Codău), dezlănțuirea ploii capătă un firesc care asimilează eșecul fetei și o absolvă de vreun exces sentimental exhibat prea ușor. În felul acesta, situațiile (cu actori diferiți) se pot potența reciproc: se lasă ceața – / tot mai apăsătoare / tăcerea-ntre noi (Grigore Chitul) sau se pot confirma în tristul lor înțeles: zile tot mai reci - / în cutia poștală / nicio scrisoare (Oana Gheorghe).

Nu-i nevoie de mare lucru ca, într-un cadru cu valențe reveriace pe care-l experimentezi direct într-o noapte senină - lacu-ncremenit, situația să capete alura fabuloasă a unei aselenizări imprevizibile: un țânțar pregătit să / calce pe lună (Grigore Chitul). Întîmplările neverosimile ale oglindirilor pot declanșa oricînd fapte aflate pe muchia incertă a irealului: nori răzleți pe lac – / o lebădă atingând / vârful muntelui (Cristina Oprea) sau: boaba de rouă – / o lume răsturnată / în firul de iarbă (Grigore Chitul).

Și nu doar oglinda apei poate fi declanșatorul ci și ispita irezistibilă a unui gest: geamul aburit - / răsare îndată un / soare desenat (Elena Malec). Poate că în sufletul contemplativ există un resort al compensației care acționează reflex pentru ca lipsa să fie contrabalansată: pană de curent -/ umplându-se cu stele / perdeaua din geam (Genovel Florentin Frățilă) sau: seară de priveghi - / printre crengile goale / luna plină (Cezar Ciobîcă). Sau poate că imaginarul asimilează și identifică lucrurile după criterii mai puține bănuite: flori de noapte - / se-așează printre ramuri / stelele (Ana Drobot).

Haiku-ul se dovedește de multe ori o bruscă intuire a realității prin identificare afectivă: cireși în floare – / la lecția de pian / note uitate (Daniela-Lăcrămioara Capotă). Este normal ca trăirea empatică, prea intensă, să producă abateri de la comportamentul rutinier. Nu poți trece neatent pe lîngă ceea ce te solicită imperios: autostopiști / la marginea pădurii – / primii ghiocei (Roxana Dumitrache) și, pe moment, îți poți schimba brusc prioritățile: magnolia-nflorită – / scrisoarea rămasă / nedesfăcută (Claudia-Ramona Codău). Sau poți ajunge la un puseu de abandon și dezertare a la Topârceanu: Zău că-mi vine să-mi las baltă / Toate interesele! , surprins în manieră senryu: tufa de liliac – / a treia oară pierd / autobuzul (Petru-Ioan Gârda). Iar în cazul care urmează, nu-i vorba însă nici de dezertare, nici de oboseala bătrîneții și nici măcar de proverbiala lene românească ci de uitarea de sine întru contemplare: merii în floare - / bătrânul se proptește / în coada sapei (Valeria Tamaș). Sau de un fel de constatare regret a stîngăciei celor ce s-ar dori asemenea fluturilor: doi fluturi în zbor – / stingher se țin de mână / umbrele noastre (Oana Gheorghe).

Și, chiar dacă nouă ne scapă pe moment semnele prin care ni se atrage atenția, haiku-urile nu uită să le consemneze scrupulos: de Înălțare – / de sub placa de beton / un fir de iarbă (Cezar-Florin Ciobîcă) și folosind uneori cuvinte la fel de penetrante ca emoția pe care o conține fapta celor ce nu cuvîntă: lacăt ruginit - / tufa de iasomie / străpungând gardul (Vasile Conioși-Mesteșanu). Alteori sîntem introduși în plin miracol: salcâmi înfloriți – / zumzetul albinelor / sporind liniștea (Petru-Ioan Gârda), luînd parte la convertirea contrariilor.

Cîteodată sîntem gata să credem că lucrurile ne dau mereu cîte o lecție de viață, precum prin asfaltul fisurat / verdele ierbii (Carmen Duvalma). Că ne pot servi pilde: poarta-ncuiată - / se deschide în voie / floarea de ciulin (Ildiko Juverdeanu) sau modele: ceartă-ntre vecini - / trecând gardul umbrele / se-mbrățișează (Valeria Tamaș). Că pot suplini, adesea cu asupra de măsură, ceea ce pare că ne lipsește: prispa pustie - / în loc de felinare / pâlpâie stele (Argentina Stanciu).

Sînt poeme care-și împlinesc sensul doar atunci cînd le alături o expresie știută, un fel de loc comun ascuns eliptic la compunerea poemului. Ceea ce nu era prea ușor de descifrat în alăturarea: urme în omăt – / plină cu bastonașe / prima dintre foi (Ana Urma) devine limpede dacă-ți aduci aminte de expresia: cîmpul alb, oile negre... Și în poemul următor: frunze veștede – / o colecție de toamnă / într-un toc cui (Iliescu Costin), fiecare sintagmă atrage o aluzie preexistentă: frunzele veștede – culorile diverse și nuanțate, colecția – prezentările de modă, tocul cui – ținuta elegantă nepotrivită cu vremea. Ironia soartei, colecția nedorită este plimbată pe tot traseul, de obicei, spre locul de muncă. Și fără ironie, îmbinarea apropourilor este singura care poate împlini sensul poemului: casa bunicii – / neatinsă-n ogradă / zăpada de ieri (Petru-Ioan Gârda). Zăpada neatinsă este simultan și cea de azi, în casa bunicii nemaifiind nimeni care s-o calce, și cea a albului nepoluat (și intangibil) din amintire. Și aici: omăt neatins - / tot singur se-nvârte / cocoșul de tablă (Vasile Conioși-Mesteșanu), părăsirea, puritatea și nostalgia convoacă doar simboluri de demult.

De multe ori, directețea constatărilor urmează un traseu care este orientat de o logică emoțională: cureaua veche - / nimeni să mai ascută / briciul tatei (Valeria Tamaș). Regretul este provocat doar de vederea curelei. Și încîntarea în fața promoroacei de pe crengi se asociază aproape imediat cu părerea de rău că iglițele nu mai pot fi mînuite: chiciură-n copaci - / iglițele bunicii / mâncate de cari (Cezar-Florin Ciobîcă). Și nu doar lucrurile prezente sînt grăitoare, și lipsa lor e plină de tîlcuri și de mustrări: iarna sfârșită - / în patul bunicilor / o pernă lipsă (Radu Tudosan) sau: satul cu bătrâni - / în Ajun din ușă-n ușă / numai viforul (Valeria Tamaș). Un gest greu de calificat, pios și față de cireși, și față de vremurile cînd bunica își trăgea singură fotoliul la geam: cireși înfloriți - / trag lângă geam fotoliul / gol al bunicii (Petru-Ioan Gârda)

Sînt poeme care pot fi considerate poeme de observație pentru că ele scot în evidență un fapt greu de remarcat sau neluat de obicei în seamă și prin urmare nefructificat. Simțul observației este totdeauna amplificat de interesul și intenția autorului: mătura din colț - / paingu-i croșetează / o husă nouă (Costin Iliescu). De data asta, ironia lui a observat, poate chiar din consecințele nefolosirii ei, că mătura a devenit doar un obiect de decor și insinuează că păianjenul o protejează. În poemul următor, gura știrbă, surprinsă într-un zîmbet excesiv, provocat și de bucuria primăverii, și de lipsa dinților, și grebla în reparație formează o indubitabilă unitate a contrariilor: livezi fumegând - / c-un zâmbet larg bunu mai / pune-un dinte greblei (Marcela Ignătescu). Rochiile mamei trimit același parfum delicat ca și brîndușele: parfumul mov / al rochiilor mamei - / pâlc de brândușe (Cezar-Florin Ciobîcă) – un fel de atmosferă cromatică pe care n-ai cum s-o apuci deși, fără să vrei, te înglobează și o respiri. Aceeași stare de spirit volatilă, de protecție și încurajare, răzbate și din șalul căduros al mamei: cântec de leagăn – / șalul mamei așezat / pe umerii mei (Capotă Daniela Lăcrămioara). O fîlfîire a hainelor, atîrnînd lălîi pe bețele sperietoarei, devine un semn de bun venit: se-ntorc cocorii- / fluturându-și mâneca / sperietoarea (Constantin Iliescu).
Sînt poeme în care încîntarea provine din dezinvoltura cu care autorul se mișcă între planurile alegoriei: concert nocturn - / dirijând fulgerele / felinarul de vânt (Costantin Iliescu). Aici irealul hiperbolic este cel care se convertește în real. Concertul este posibil să fie doar unul vizual, fulgerele sînt poate undeva departe și tunetele nici nu ajung aici, felinarul de vînt se zbate însă în rafalele de vînt sosite-n avangarda ploii, dirijînd o fantastică orgă de lumini.

Sau din îndrăzneala cu care ne propune ceva greu de crezut: micul cerșetor - / în bocceaua cu lucruri / „Prințul fericit” (Ildiko Juverdeanu), dar care merită să fie consemnat pentru ceea ce ne sugerează sau ne reamintește despre copilărie. Din înflăcărarea cu care notează o neașteptată viziune: grâul treierat - / țipătul ciocârliei / până la soare (Constantin Broșu). Și poate din nonșalanța și promptitudinea cu care face o glumă: luna plină -/ țânțarii vin mai repede / ca ospătarul (Vasile Conioși-Mesteșanu).

Merită să continui cu cîteva poeme în duhul umorului nesecat al unei țări (altfel) triste dar mai mereu înfierbîntate: tot caniculă - / bunica își face vânt / cu facturile (Vasile Conioși-Mesteșanu). Gata însă în orice clipă să se bucure de confirmarea faptului că se poate și mai rău (la alții): zi senină – / pe gardul vecinului / o piele de capră (Petru-Ioan Gârda).

Și, ca să nu închei într-o notă prea frivolă, o să amintesc trei poeme diferite ca tematică și mod de compunere care îmi plac prin nota lor de simplitate neafectată dar profundă. Primul, ciutura spartă - / sunetul picăturii / umple fântâna (Constantin Iliescu), alege parcă înadins elemente deficitare, minimale, inconsistente, prăpădite pentru a plăsmui cu ele plenitudinea. Al doilea construiește, în maniera altfel specifică haiku-ului, pe alăturarea întîmplătoare a două imagini diferite: la masa de cărți - / vântul pune peste ași / o frunză moartă (Argentina Stanciu), un avertisment malițios pentru oricine nu-și asumă ce poate aduce hazardul. Ultimul revine la o notă de optimism care aduce la masa împăcării generațiile viilor și morților:

sâmbăta morților –
din vatra cuptorului
zboară hulubași
(Ion Cuzuioc)