poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-10-16 | |
Juriul (Virgil Diaconu, Magda Grigore, Denisa Popescu, Alexandru Mărchidan) a întâlnit vineri, 15 octombrie, concurenții ale căror creații au întrunit cel mai mare punctaj: Medeea Iancu (Cluj-Napoca), Adelina Georgeta Dozescu (Timiș), Silvia Tereza Grădinaru (București), Roxana Diana Baltaru (Suceava), Ionelia Cristea (Dâmbovița). Încă o dată FELICITÃRI tuturor! Merită să spunem câte ceva despre textele trimise de fiecare dintre ele și să redăm câte un poem.
MEDEEA IANCU, MARELE PREMIU AL CONSILIULUI JUDEÞEAN ARGEȘ Simplitate, sensibilitate, naturalețe. Aș îndrăzni să spun (mă refer la cele mai multe dintre textele trimise la concurs) că scrie o poezie fără stângăcii, fără redundanțe, deși are poeme lungi. Lângă notele de candoare apar cu finețe constatări, critici sociale, fără ca diferența de registru tematic și afectiv să deranjeze. Poezia sa este un întreg, denotă fermitate, un mod propriu, asumat de a scrie, capabil să deschidă o lume. De aceea a și primit cel mai mare vot de încredere. Ar fi mai multe de spus despre scriitura Medeei Iancu, dar mult mai multe și mai bine spun poezia sa. Numărătoare de clasa întâi mamaia merge lăsată de un umăr am văzut-o astăzi. inima mi s-a făcut un copil, s-a ascuns după ușă și a plâns. mamaia are o bluză galbenă pe ea și o fustă vișinie. mamaia s-a făcut dintr-o dată mai mică și mai slabă, eu m-am făcut dintr-o dată mai mică și mai slabă mamaia a zis că a venit ultima oară la noi, a făcut pași împiedecați și a mângâiat câinele pe cap. câinele meu doarme cu tataia, îl acoperă cu carnea lui caldă, sănătoasă, fidelă îl privește, îi vorbește, îl consolează. tataia mă ducea cu căruciorul împreună cu sora mea geamănă în parc tataia ne aducea bradul. îl ascundea după cutia cu cartofi din terasă iar dimineața îl găseam plin de zăpadă. tataia ne ducea la țară, la șaizeci de km de tg-jiu și număra până la o sută iar mașina zbura, dispărea. tataia l-a văzut pe ceaușescu, l-a cinstit, i-a dat un pahar de vin, un pateu cu brânză, un ecler. la 5 ani domnișoara ne aducea multe, multe creioane colorate, strălucitoare, nemaivăzute și flanele și cărți de la biblioteca pentru toți și inima mea era atât de strălucitoare și inima mea era atât de pură tataia a muncit roșiile, le-a udat, ni le-a arătat, le-a fotografiat și ele au murit. tataia a rămas pe pragul văruit al bucătăriei și a plâns. razele soarelui îi făceau inima lui tataia să strălucească. mamaia ne-a dus la leagăne, ne-a dat în ele până sus, sus de tot, acolo norii aveau altă formă, acolo norii îl țineau pe iisus. mamaia ne-a făcut pentru prima dată pizza, a aflat rețeta, a păstrat-o bine în buzunarul capotului și s-a chinuit apoi, dar tataia se uită la televizor despre bolile de rinichi, despre cancerul la prostată în ochii lui ne vedem noi eu și sora mea mici, ținându-ne de mână eu și sora mea la școală eu și sora mea în recreație eu și sora mea la tablă eu și sora mea în vacanță eu și sora mea la mormântul tatălui nostru eu și sora mea în franța eu cu perfuzia la gât eu pe jumătate moartă. dar cel mai greu este să numeri invers, în ordine descrescătoare să rotești invers biluțele roșii, albastre, glabene, albe să mergi grăbit, înnebunit către spital, care spital, unde este spitalul 700, nu știu unde este spitalul 700, spitalul 700 este un iad, o moarte băloasă, un rahat, un rahat este spitalul 700. tataia a fost un bun comunist. ADELINA GEORGETA DOZESCU, PREMIUL CENTRULUI DE CULTURÃ „BRÃTIANU” – ȘTEFÃNEȘTI Deși uneori poate șoca prin exprimarea cu accente teribiliste, poezia Adelinei Dozescu se remarcă în special prin demascarea pericolelor ce îl pândesc tot mai mult pe omul contemporan: depersonalizarea, robotizarea indivizilor care/ își poartă inima pe card... („Kore”). Ideea că lucrurile devin mai importante decât oamenii, că ordinea firească a lumii este dată peste cap și desacralizarea reprezintă leitmotivele textelor sale. Această poezie poate fi văzută și ca un avertisment pentru pericolul pierderii în „Jocul de-a Dumnezeu”. De cele mai multe ori, Adelina Dozescu reușește să exprime valabil din punct de vedere poetic aceste aspecte. Poate că o mai mare atenție dobândită în lupta cu textul (citit și scris) va face din ea un François Villon modern. Kore Marius desenează inimi pe pachetul de țigări, Corina e ca un joint ce-ți distruge cutia toracică El și-o imaginează fecioară și e fecioară până se dezbracă, Devenind o simplă „ea” în agenda indivizilor care își poartă inima pe card... Corina și Marius se iubesc atât de mult încât ea va renunța la „ea” și el la tutun... SILVIA TEREZA GRÃDINARU, PREMIUL CENTRULUI JUDEÞEAN PENTRU CONSERVAREA ȘI PROMOVAREA CULTURII TRADIÞIONALE ARGEȘ O interesantă întâlnire între ludic, ironic și grav-nostalgic aflăm în poemele Silviei Grădinaru. Ea are darul unui observator care nu poate sta pe loc și trebuie să consemneze tot ceea ce vede și îi atrage atenția. Singura constantă în modul acesta „nomad” de a fi rămâne chiar nevoia acută a consemnării lirice și a reflecției. Din aproape toate textele sale răzbate în același timp o vitalitate și un dor de un acasă pe care încă nu l-a găsit, o nefericire pe fondul temerii (sau convingerii) că tot ce ești nu folosește/ la nimic. // e 10 seara și lumea nu folosește/ la nimic. [„iartă-mă că am întârziat cu veștile”]. *** casa mea e în același loc aceleași banalități liniștitoare îmi stau în drum la fiecare colț timpul merge în continuare la pas aici și cafeaua se face singură dimineața până acum doar țigara se fuma pe ascuns de cealaltă parte a refugiului dar chiar azi s-a rupt orizontul și tot gândul meu a luat primul tren spre mărășești 17 toată realitatea a venit să mă ceară tocmai când umbrele erau frumoase tocmai când cădea noaptea și eu cu ea fără să am un cuvânt de spus și fără să mă deranjeze asta m-a prins de mânecă să-mi ceară socoteală pe viață pentru tot circul cotidian din care n-a ieșit nimeni viu atunci lasă-mă să mor i-am zis lasă-mă să nu-mi mai pese lasă-mă în afara altor camere fără ferestre să nu mai simt toate formele din așternut mișcându-se prin somnul meu lasă-mă să-mi fiu mamă și tată casă și scrum cântec de leagăn să-mi fiu uitare casa are ușile larg zăvorâte iar amicul dansează în sine ca la ultimul banchet și totuși mai râdem și totuși mai bem iar eu îmi doresc să fi fost și tu aici. ROXANA DIANA BALTARU, PREMIUL BIBLIOTECII JUDEÞENE „DINICU GOLESCU” – ARGEȘ Este demnă de remarcat în poezia Roxanei Baltaru ușurința prin care nefirescul își face loc în orice ungher al vieții și o îmbogățește, ca și capacitatea de a întoarce dintr-o dată – prin ironie sau autoironie – oglinda realității, pentru a-i arăta și cealaltă față: mă găsești acasă/ în camera permanent încuiată/ ca într-o fiolă cu spirt („Telegramă Tamarei”); cât de mult îmi place să încalț viața/ în fiecare dimineață („Se întâmplă frigul”). Ca simplu cititor remarc și faptul că trebuie înlăturat ceea ce uneori apare inutil în text. ziua care nu a putut să înceapă a plouat mult îmi place ploaia cu măsură pe așa o vreme mamele se ascund în bucătăriile-balcon din maieuri le ies brațele mari ca niște aripi desprinse de corp apărând și dispărând în aburii de ciorbă nimic nu e mai frumos decât o plimbare pe străzile înguste unde mirosul de mâncare se confundă cu mirosul de iubire câteodată acesta rămâne prins în hainele agățate la uscat și posesorii devin mai buni din Rynox se vede o lumină puțin spălăcită așa cum îi stă bine unei lumini calde pentru că acolo copilăria se încăpățânează ținându-se strâns de un pahar de vodcă a plouat și steagul deasupra primăriei e curat – o curățenie roșie galbenă albastră care nu mai închipuie nimic dealtfel cine s-ar mai încumeta să facă rezumatul unor puncte de suspensie IONELIA CRISTEA, PREMIUL REVISTEI „ARGEȘ” Pentru Ionelia Cristea realitatea este dublată de o atmosferă poetică. Revers al contextelor de viață ale autoarei, atmosfera poetică apare ca o rază într-o cameră obscură, apoi ajunge să domine însuși concretul și să fie refugiu în care și cititorul este tras de mânecă: răsăream de undeva/ mergeam repede ca să uit/ prin mine au început să înghețe pomii/ purtam o bentiță albă și șosete albastre/ ghiozdanul din piele îmi aluneca/ ca o aripă frântă astupam/ orașul cu frica mea („Între acte”). De aceea, deseori pare că ceea ce spune autoarea despre „aici” este un simplu pretext pentru a vorbi despre un „altceva”, „dincolo” sau „înainte de”. Timpul poetic seamănă la ea cu un timp mitic, autentic, ce își face loc încet și apoi ia în stăpânire timpul profan. Însă această intenție pe care o întrezăresc (nu știu dacă este programatică sau involuntară) nu reușește întotdeauna atunci când se încearcă pur și simplu poetizarea concretului – el se încăpățânează să rămână așa cum e, iar textul respectiv poate fi „acuzat” de o cădere în descriptiv. Bineînțeles, aceste minusuri sunt excepții; le-am semnalat pentru că mereu se poate mai bine... Memento Tot ce a fost atunci, toată copilăria mea indecisă lunecând altfel a rămas departe parcă sunt din nou acolo înghesuită într-un colț al camerei mici cu ochii închiși prefăcându-mă că dorm în soarele care îmi invada fața „Trezește-te îmi spunea ea” după ce se așeza lângă mine aranjându-mi rochița albă cu flori mov netezindu-mi părul și ciorapii albi cu mâinile ei îmbătrânite, înnodate de frig pe care și le arunca uneori asupra mea când rămâneam încremenită cu privirea ațintită spre ușa care nu se mai deschidea. Oricâte mi s-ar spune nu mai aveam să gasesc nicăieri timpul ăla diluat imobil în care am învățat să joc șah în care puteam să mănânc în dormitor iarna cocoțată pe un taburet, plăcintă cu brânză și floricele acum a mai rămas doar uitarea ca un rotocol de fum rece parcă m-aș fi desprins Fifi refuza să mănânce ținea deschiși ochii mari și albaștrii cred că demnitatea ei de păpușă fusese afectată azi aveam să rămânem tot noi două, fără copii azi urma să ne lege iar de bancă cu o sfoară subțire și lungă cât o eternitate deci noi două vom gravita departe de ceilalți cu singurătatea cu prăjiturile noastre din noroi doar eu și Fifi împotriva tuturor Stăteam nemișcată mă încălzeam lângă sobă mirosea a motorină era octombrie și făcuse focul așteptam să se reîntoarcă ai mei ascultam vocea molcomă inima ei pârjolită de dogoarea Bărăganului mă învățase să cred în Dumnezeu așa firesc și simplu ca și cum ar fi fost lucrul cel mai ușor din lumea asta lumina cădea peste mine se deschideau cărări și țipete pe care aveam să le urmez totdeauna. Mai târziu a murit și eu nu am putut face nimic. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate