Lucrez în presă de prin 2000 sau 2001. Nici eu nu mai știu. Pînă acum am trei inundații la activ. Să mai număr în continuare? Nu fac parte din tagma jurnaliștilor care confundă blogul cu informarea. Fiecare inundație a avut gradul ei de dramatism. Despre inundația din 2005 nu pot spune prea multe. Decît că am greșit drumul, cum l-au greșit SPP-iștii lui Boc și a fost aproape să ajungem în Siret.
Au venit și inundațiile din 2008. Cele mai dramatice de pînă acum. Am stat și atunci pe diguri de dimineață pînă seara, uneori și noaptea. În cîteva ore comunele din jurul Romanului, de pe malul Siretului, erau sub ape. La fel ca și casa bunicului meu, în Rotunda. Þin minte că atunci comuna Doljești fusese izolată trei zile. La Realitatea TV se făcuse teledon pentru cei afectați de inundații. Fundația Habitat for Humanity anunțase că, prin sponsorizare Petrom, va investi un milion de dolari în reconstrucția caselor de la Tămășeni. Am fost primul din județ care a contactat reprezentanții Habitat pentru mai multe amănunte. Discutam cu coordonatorul de proiecte în caz de dezastre și, la un moment dat, i-am pus întrebarea: dar de ce nu vă duceți la Doljești? Dar ce e acolo? Spre deosebire de Tămășeni, satele Buruienești și Rotunda, din comuna Doljești, fuseseră cele mai afectate. Peste 500 de case fusesră distruse în totalitate. După ce s-a redeschis podul de la Luțca, o echipă de la Habitat a mers în teren. A evaluat situația și a mutat imediat proiectul în satul Buruienești. Cu această ocazie mi s-a propus să fiu asistent manager al acestui proiect. Practic, din august 2008, pînă în martie 2009, am monitorizat, constant, construcția celor 110 case din Buruienești. Trebuia să fac poze la fiecare casă de care se ocupa Habitat, de la demolare și pînă la predare, apoi să întocmesc profilul fiecărei familii beneficiare.
În toată această perioadă am întîlnit drame și oameni care m-au făcut să plîng pînă și noaptea. Știam numele tuturor copiilor, de ce boală suferă unul sau altul, ce bani cîștigă fiecare. De multe ori am fost invitat la o mămăliguță făcută într-un ceaun pe o vatră amenajată în locurile unde odată exista o casă. Mă întorceam cu autobuzul seara și nu mă puteam abține să nu plîng și toți din autobuz se uitau la mine de parcă aș fi pierdut totul. Și în tot acest timp pe bunicul meu nu l-am văzut decît o singură dată. Și atunci m-a recunoscut cu greu. Dincolo de animalele moarte, de mirosul înfiorător, de mîl, de bușteni, Siretul a mai scos la iveală niște smîrcuri nebănuite. Am văzut oameni mai puțin afectați de inundații sau care nu erau afectați deloc, dar care se băteau pentru un bax de apă sau pentru niște bolțari sau alte materiale de construcții pe care apoi le vindeau prin sat. Am văzut oameni care, cînd coboram din autobuz cu legitimația în piept și cu aparatul foto în mînă, trăgeau de mine să vin să filmez nenorocirea lor, care era mai presus de nenorocirea altora care pierduseră tot. Am văzut oameni care cheltuiau în crîșmă alocația copiilor, în vreme ce voluntarii lucrau la reconstrucția caselor lor. Uneori mă năpădea invidia cînd vedeam că, în locul caselor de chirpici, apăreau case cu temelii solide, uși metalice și interioare cu parchet de cea mai bună calitate și ferestre de termopan. Pentru unii sinistrați am plîns. Pe alții i-am înjurat așa cum mă înjurau pe mine pentru faptul că patul donat e prea mic, ori pentru faptul că Guvernul le-a dat sobe dar nu și burlane. În vreme ce un burlan costa vreo zece lei pe atunci. Am văzut case care, la două săptămîni după finisajele interioare arătau ca o cocină. Cineva de la Habitat îmi spunea cu amărăciune că, dacă omul e obișnuit să locuiască în grajd, poți să-i faci ditamai casa, că el tot în grajd o să locuiască. Nu de puține ori era să fiu luat la bătaie pentru că prioritățile mele erau altele. Cel mai mare dezgust l-am simțit cînd fundația Habitat a organizat o zi în care jurnaliști și vedete din București au muncit ca voluntari în casele din Buruienești. Ne-am împărțit pe echipe și fiecare a luat în primire cîte o casă.
La un moment dat am ajuns la o familie. O femeie, în floarea vîrstei, cu trei adolescenți buni și ei de muncă, era foarte ofuscată. Am salutat-o și am întrebat-o ce face. Mi-a răspuns nervoasă că nu există dreptate. Adică de ce la alte case lucrează voluntari și la ea nimeni. Băieții ei jucau fotbal pe un tăpșan. A venit o echipă de voluntari care a început finisarea interiorului. S-a dus afară și și-a pus de-o cafea. Unul dintre voluntari a rugat-o să aducă o găleată cu apă pentru mortar. Cu cafeaua în mînă a replicat tăioasă: da ce, eu sînt sclava voastră?

Nu spun că nu sînt drame. Nu spun că toți sînt la fel. Spun doar că, în astfel de momente, lipsa discernămîntului naște monștri.

Au venit și inundațiile din 2010, care au scos la iveală, încă de pe acum, altfel de monștri.
Unii cititori ai ziarului ne-au făcut albie de porci pentru că am alarmat lumea, pentru că am instaurat panică, că am exagerat. Că am căutat senzaționalul. Din păcate, mi-aș fi dorit să fim noi, reporterii, senzaționali. Dar ne-a luat-o Siretul înainte.
Spre deosebire de 2008, locuitorii comunelor afectate au avut acum ceva ce n-au avut atunci: timp. Timp să-și salveze orătăniile, animalele, bunurile. Din spatele unui monitor și sub o identitate fantomă e ușor să înjuri. Nu le tremură picioarele lor, celor care scot la iveală smîrcul din oameni, nu le tremură lor picioarele pe un pod, nu fac ei diguri cu saci de nisip, nu informează ei de dimineață pînă seara.
Iar inundațiile de acum au mai scos la iveală un altfel de smîrc. Diferența dintre o știre de presă postată pe un site oficial și zvonurile lansate pe bloguri. Că dacă ar fi să mă iau după bloguri ar fi trebuit să vină vreo zece viituri pînă acum, ori să fie luată apa pentru un secol în oraș. Lipsa de discernămînt ori graba de a fi primul care vine cu senzaționalul se răsfrînge asupra tuturor jurnaliștilor. Pentru un bloger e foarte simplu: oops, nu eu sînt vinovat. De vină e sursa. Dar acesta e momentul în care trebuie să alegi: ori ești jurnalist și verifici informația, ori ești un simplu bloger. Și, prin definiție, blogul reprezintă un spațiu personal pe care unii îl confundă, datorită să-i zicem notorietății. De aceea, eu am optat ca în spațiul meu să apară strict poveștile din spatele poveștilor sau lucruri personale. Pentru mine cea mai mare greșeală e să confunzi jurnalismul online cu blogăritul.
Dincolo de astea, pentru mine, inundațiile de-abia acum încep. Oare ce smîrcuri va mai scoate, de data asta, la suprafață, Siretul?