Poem pentru Caspar Hauser

De mult tu ai plecat
Din pivnița rece unde ți-ai trăit copilăria
Te vizitau magi,
Dar tu voiai să cunoști lumea
Acum, nimeni nu știe unde ești
Se spune că ai murit la margine de izvor
Și că lebedele ți-au luat trupul
Și l-au preschimbat în apă,
Un bătrân zicea că te-a văzut
Când ți-ai lăsat inima în mijlocul pădurii
Lupi îți sorbeau blând
Caldul sânge
Era lumina atunci,
Căci ți-ai desfăcut trupul
Și trupul, lumină era
Murmurau trist copacii
Căci știau că ai să mori...
Dar nimeni nu te-a plâns
Nimeni nu te va plânge,
Pentru ei nici nu ai existat
Doar acea secundă,
Acea secundă în care un om mărunt
Trecu pe lângă ei,
Doar atât,
Apoi, au uitat cu desăvârșire
De ce?
De ce nu te-ai întors înapoi în pivniță,
De ce a trebuit să te naști
Să suferni neputința unei jumătăți de om?
Credeai că vei fi mântuit astfel?
O, nu,
E o iluzie mântuirea,
Iluzie e și păcatul,
Căci șarpele acela,
Dumnezeu a fost,
Prescimbat în ceva ce nu există...

Adio acum,
Poate prin vis
Îți voi vedea iar palida umbră,
Poate prin vis,
Îmi vei șopti secretul,
Poate prin vis vom reuși, măcar acolo
Să schimbăm sensul lumilor.