asfnțitul mi-a desenat semnul crucii roșii pe inimă
mulțimea arborilor vine să îi pansez rana frunzelor
săgetate de pilitura vremurilor rele
numai un măr plantat în zodia fecioarei plânge
că i s-a rupt apa și are nevoie de ginecolog

uneori îmi scot cuvintele chirurgicale de pe degete
- nu mai pot! strig dar nici eu nu cred ce spun
o tufă de trandafir mutilată îmi amintește
cine e viu nu a suferit niciodată destul

îmi leg sila cu garoul pornirilor umane
natura se miră de individul biped singurătatea
îl transformă în supraom –
își smulge bandajele spre alinarea suferinței altora

ierburile îmi cer să le vindec mieii
însă nu pot dezbrăca învierea trâmbițelor viclean
le amăgesc atârnând de cerul ramurilor noi
aripi de vâsc boabe de vâsc însărcinate

când rămân fără ultrasunete fac leacuri băbești
mestec în gură pagini arse și fac leșie
săpun de casă nu fac își face fiecare
macerându-și furia și neputința

se întâmplă risipirea mea să îi supere pe mai marii
crucii vin vise încruntate îmbrăcate în halate albe
cu gulere de orizont negre de furie îmi strigă
- te dăm afară din piele și din lume!

un mort-pacient se îmbracă în versuri
- adevăr vă spun el va sta la dreapta mea diseară
mă sperii puțin murmur: să fie astăzi?
în definitiv de ce mi-ar păsa – o să fiu mort...

crucea roșie din piept se stinge mulțimea
arborilor nu mai crede vine tot mai rar la tratament
doar mărul plantat în luna fecioarei a născut
un șarpe care îmi linge amândoi obrajii
scâncind: ma-ma

sângele îmi zvâcnește atât de sus încât
cerului îi putrezesc picioarele mutilându-mă
trandafir

pe marginea șanțului bălăriile bătrâne
cârcotesc:
- vin ai noștri pleac-ai noștri
și rămânem tot noi proștii