Un singur joben mai există în oraș,
așa cum o singură moară de vânt
mai există pe deal,
așa cum o singură frunză mai există în copac,
așa cum un singur pas mai există
până ce vom face colțul,
așa cum un singur cuvânt mai există
până la tăcere...

Purtătorul singurului joben din oraș
nu este întreg la minte.
Se spune că este „sărit de pe fix.”
Că umblă cu sorcova.
Toți râd de el.
Toți îl privesc cu acea îngăduință
cu care sunt priviți semenii aflați în dificultate,
mai ales acum, când pentru ei,
sunt alocate semnificative fonduri europene...
Puțin îi pasă de ce crede lumea despre el!
Despre el, singurul purtător de joben din oraș...

Cine mai poartă astăzi joben?!
cine mai poartă astăzi papion și frac?!
lavalieră?!
Ar fi nefiresc să se meargă la fabrică
după sifoane sau la meci
cu joben
în frac și cu papion...
Cine a mai văzut pe străzile noastre
astfel de rătăciți,
în afara celor care
continuă să devalizeze muzeele
sau a actorilor ieșiți să joace în piețele publice...

fiecare din noi poartă cu sine un joben veritabil,
așa cum
fiecare ostaș are în ranița sa
bastonul de mareșal...

Nu atât pentru eleganță și prestanță,
nu atât pentru distincție,
cât mai ales pentru porumbel sau pentru eșarfă,
pentru iepure sau chiar pentru femeia voluptoasă
ce ies,
la o simplă lovitură de baghetă,
din adâncurile jobenului...

Un simplu joben poate salva imaginația lui
hocus, pocus, preparatus!
te poate salva de la banal,
tern, insipid, șters, voalat, comun,
inexpresiv, lamentabil...
te poate scoate din anonimat
în urma oh-urilor și a-urilor
strigătelor puse în slujba admirației!

Evident,
un joben la casa omului
face mai mult decât o adevărată avere.
Imaginea, dragii mei, are astăzi statut de primadonă.
Degeaba ești putred de bogat
dacă nu ai o imagine bună în societate.
Dacă nu ești luat în seamă de societate...
Nu banul este ochiul dracului...
...imaginea pe care reușești să o provoci
să te prezinte, să te reprezinte...

Din joben ies toate cele de trebuință.
Printr-o simplă și măiastră mișcare
poți scoate din tine
tot ceea ce ai nevoie
pentru a minuna și uimi asistența.

fiecare am devenit noi înșine un joben,
fie pentru noi,
fie pentru cei în slujba cărora
ne punem iscusința,
evident contra-cost,
munca patriotică a ajuns să fie ghinionul
oglinzii sparte...

Hocus, pocus, preparatus!
ieșim și intrăm în viață,
fără ca cineva să mai observe
acest mic amănunt,
acest mic accesoriu vestimentar
mult mai important este ceea ce scoatem din noi
decât iluzia, de altfel redundantă, a jobenului.
Trăim într-o lume în care
mult mai important e spectacolul
decât construcția scenei pe care jucăm,

cu toate că, de ea depinde, la urma urmei,
șansa de a duce spectacolul până la capăt!