poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-11-23 | |
textul se obișnuiește cu ignorarea iubirii
textul se obișnuise încet și cu asta, ca un bărbat cu ignorarea iubirii, fusese uitat din greșeală, lăsat să supraviețuiască între circuite autonom, doar este o formă de gândire artificială, chiar dacă are și fragmente de amintiri, reveniri cu totul patetice despre copilărie, apa mării, ceaiul de mușețel și paharele de vin ale ultimilor șapte ani petrecuți în casa de pe colină, apoi ochii ei negri care nu se schimbaseră fără nici o legătură cu exteriorul, adică fără nici o explicație se regăsise uitat, fără vreo priveliște, în afara oricărei ferestre, în parc tații sunt perpetuu alergați de copii ca într-o revoluție, dar nimeni nu ia în serios și asta, din moment ce toată lumea râde la micul dejun în ceașca de ceai și-n noaptea asta o să-mi fie dor de clipele pe care nu le-am trăit încă, but also the memory remains, nu cântecle din cafeneaua târzie cu pereți maronii, nu întârzierile noastre lângă bătrânul tren înveșmântat în vișiniu gata să se degradeze de frig, în păr îi crește o picătură de gheață îndrăgostită de căldură, dimineața atâtea ceasuri țăcăne, măsoară în centimetrii pătrați cât este de la masa de scris la pervazul gri pe care frunzele trandafirului japonez și-au făcut patul în culori, de la verde deschis la pământiu…și toate ceasurile sună pe rând interpretându-și visele, întrerupând mecanic secerătorii sprijiniți în cârje prin porumb… chiar după ce toate tac (probabil niciodată) timpul se strecoară ca mâna unui bărbat sub o fustă vișinie și cântă acolo pasaje necunoscute din memorie eu un alt text înfășurat în pături ca un preot. probabil își simțea gândurile prea dese, nu se putea lămuri cu ele, pleca în fiecare zi în parc, privea prea mult peisajele înghețate până când îl dureau ochii și singurătatea unor indivizi prea prezenți în literatură, orașele de iarnă pustiite ghemuite ca niște femei care-și conștientizează ura l-au urmărit până pe câmpul cu gropi făcute acum o sută de ani când încă se plantau copii.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate