Azi am întâlnit un om care venea de prea departe.
Avea umerii scoși din orbite,
sângele se prelingea încă din boturile corbilor de toamnă
și el încă mă mai întreba dacă am cunoscut tăcerea pașterilor nevăzute din cer.
I-am răspuns că nimic nu se compară cu tăcerea și el a râs.
Din gură i-au căzut atunci două pietre de moară pe care le-a rostogolit cu toiagul spre nori.
Nu-i nimic, voi încerca să adorm acum cu capul pe marginea râului din depărtare.
Voi ajunge departe, mai departe dacât am venit vreodată.
A plecat mormăind răspunsuri de neînțeles, iar când l-am strigat să îi arăt că și-a pierdut pe iarbă urmele pașilor, a lăsat mâna în cădere a pagubă.
Nu era nimic mai întrebător decât tăcerea peșterilor înnourate.