poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-09-29 | | Înscris în bibliotecă de Maia Ciburdanite
CÎNTUL I- Întilnirea
Tîrzie era seara de ianuar... Sleit, la cină-ntîrziat, năuc De foame, nevricos, murdar Acasă ajungeam. Cu un pahar De vin m-am consolat și c-un trabuc. Ceva-mi părea însă-n birou ciudat, Fiindcă CEVA alături îmi părea: Un CEVA alb și încețoșat. Drept mătură la început l-am luat, Uitat-acolo de lacheu-mi (o lichea!). Dar nu trecu mult timp, și-l auzi Pe ÃLA1 strașnic strănutînd. “Apropie-te, amice!”, îl pofti, “L-aceste ore, cred, s-ar cuveni De tihna-mi să grijești, să fii mai blînd.” Ci se scuză acela: E răcoare Afară. Se pare c-am răcit... Eu m-am întors plin de mirare - Iat-o: de-o șchioapă, nu mai mare, Fantoma cea sfioasă la privit. Știindu-se zărită, tremura. Se-ascunse așadar într-un ungher... “Cum ai ajuns aici?” a întreba Am prins. “De ce? Hai, nu te rușina! De ce te-arăți așa stingher?” Răspunse: “Þi-aș zice cu plăcere De ce și cum venit-am, dar Tu, speriat de-a mea vedere, Vei spune că povestea-mi e părere, Vei spune poate că-s băsnar. Cît despre faptul că-s speriată, Un argument există, pe-ncercat: Căci, de lumină, la fel de-ntemeiată E frica la fantome, cum i-e dată Bietului om, de ce-i întunecat”. “Nu-i potrivită pilda a-ți scuza Vădita pîn-acuma lașitate: Nepoftite, fantomele pot abuza, În vreme ce-unui om a refuza Să fie bîntuit i-e peste poate. “O mică sperietură”, spuse, “Nu-i nelalocul ei. Crezusem doar, La început, că ai intenții-ascunse. Dar nu-i așa. La tine ce m-aduse, Dă-mi voie a-ți spune, așadar: Casele voastre-s socotite C-o cifră ce le numerotează: Cea a fantomelor adăpostite. (Chiriașii, cu mobile-nvechite, Cărbuni, doar ca BALAST contează.) A ta, o singură fantomă-ncape. E-o fantomieră2, de mi-e îngăduit. Ast-vară, nu putea să-ți scape Un Spectru – aflat pe-aci, pe-aproape, Ca să-ți ureze bun venit. Chiria cît de mic-ar fi, Urarea-i regulă-n case de raport: E musai, deci, de șotii să te ții De unul singur chiar. Deși E strîmt aici ca într-un cort. ‘Cel Spectru curînd te-a părăsit. De-atuncea, bîntuit n-ai fost. Cum de la el de știre n-am primit, Cu totu-ntîmplător am auzit Că ne-am putea găsi aici un rost. Un Spectru ar fi întîi ales, Pe drept un loc vacant s-ocupe. Fantome, Elfi, vre-un Spirit neînțeles Vin mai apoi. Cum dau greș ades, Pe-un Moroi încearcă a-l corupe. Spectrele au spus: locu-i anost! Cum că, de soi, n-ai vin. Și, ca Fantomă, eu am fost Cea mai calificată pentru post. Deci n-am putut oferta s-o declin”. “Fără-ndoială, am spus, tu poți susține Că te-au trimis ca cel mai competent. Totuși, să bîntuie-un mucos ca tine Pe unul de paj’doi de ani! Ei bine, Nu-mi pare a fi un compliment”. ”Nu-s chiar atît de tînăr pe cît par, Răspunse el. Ci, adevărul e C-adeseori, pe lîngă cîte-un far, Un țărm stîncos, un hău murdar, Mi-am exersat cu brio festele. E drept că pîn-acuma n-am jucat Un rol domestic. Dar, cum indiscretă Am dat năvală, mi-am făcut păcat, Uitînd ceva ce nu e de uitat: Cele Cinci Reguli d-Etichetă”. Drag îmi era din ce în ce s-ascult La ce-mi spunea făptura pricăjită. Găsise-n fine un Om căutat de mult, De-aceea, de-al emoției tumult Părea cu totul copleșită. “Măcar, am spus, e bine c-am aflat: MUTÃ nu ești, ba destupată! Ci, șezi, te rog. Probabil n-ai cinat. Nici eu. Consideră-te invitat Să împarțim o cină-ntîrziată! Deși nu-mi pari deloc o ființă Pe care s-o îmbii cu demîncare! Dar te-aș ruga, la masă, d-elocință, Ca să-mi aduci la cunoștință Cele Cinci Reguli de purtare”. “Mersi! Consideră-te norocos, Căci ți le voi spune de îndat’. “Dar ce servești?” am zis, politicos. “Un piept de rață, fără os, De vreme ce m-ai întrebat. Doar o felie. Te-aș ruga și De înc-un strop de sos”. Micuțul nu-nceta a mă uimi, Căci nu-mi fusese dat a mai privi Ceva atît de dalb și de pîclos. Și încă tot mai alb se prefăcea, Mai vaporos, mai eterat, Cum, în lumina care licărea, Pe dată începu a-mi recita ‘Cinci Maxime’ de Spirit elevat. CÎNTUL II- Cele CINCI Reguli “Încep cu regula dintîi, (Să nu crezi însă că-i un joc): Dacă ți-e Victima în pat, să nu-i Scuturi perdelele la căpătîi, Ci apucă-le de la mijloc. Și vălurește-le domol și rar, Ca o perdea de alta să desparți. Fără-ndoială că, într-o clipă doar, Din perne, bietul locatar, Va ridica ochii-nciudați. Ajuns aici, să nu încerci cumva, Să faci tu prima observație. Cuvine-se să-nceapă Victima: Nici o Fantomă de bun simț nu va Începe ea o conversație. Ca și tine dacă va întreba: ‘CUM AI AJUNS AICE?’ E foarte clar ce va urma, Căci se cuvine îndat’ a replica: ‘PE ARIPI DE LILIAC, AMICE!’ Iar dacă, dup-acestea, el nu va Mai spune nimic, ar trebui Să te retragi. Să scuturi ușa... Vei știi că ai greșit pe undeva, Apoi, de va începe-a sforăi. Cu timpul, singur cînd va fi Acas’ ori la plimbare, C-un murmur greu, a-l necăji Să-ncerci, spre al obișnui Cu vocea-ți viitoare. De-l vei afla cu-amicii laolaltă Greu îți va fi din cale-afară. Căci reușita-ți va depinde de o altă Schemă: lumînări sau o bucată De unt să furi, dintr-o cămară; Cu-astea, (de preferat cu seu), Să-ți faci un soi de patinoar. Pe care nu-ți va fi prea greu S-aluneci. Ai cuvîntul meu C-oricine ar avea habar. Regula Doi ne învață felu-n care Să ne purtăm în case cu pretenții: S-APRINZI O SÎNGERIE LUMÎNARE, (eu n-am făcut-o, cer iertare!) APOI SÃ ZGÎRII UȘA ȘI PEREÞII!” I-am spus: “Îți va fi scurtă vizita Dacă-l vei supăra pe Șef. E-oprit focul deschis în casa mea! Cît despre ușă, a o zgîria Încearcă numai, de ai chef!” “A Treia, al Victimei aspect Tratează, drepturi garantînd. Și spune, cum e și corect: SÃ O TRATÃM CU MULT RESPECT, SÃ NU TE CERÞI CU EA NICICÎND.” “Eu, mulțumit de regul-aș fi fost, Dar s-a întîmplat ca, mai înainte, Cîte o Fantomă, fiindu-mi gost, Să uite ADESEA-nțeleptul rost Al maximei de tine pomenite”. “Poate, mi-a spus, tu-ai fost cel care Te-ai arătat cam bădăran: O Fantomă, chiar binevoitoare, Celui avînd așa purtare Îi v-arăta disprețu-i suveran. Ca pe-un ÃLA de tratezi un Spectru, Ori dai în el cu barda, E-nvoit, de chiar regescul sceptru, Ca Victimei să îi ignore dreptul La respect. Deci, nu întinde coarda! A Patra spune să nu bîntui Prin case c-o, deja-ncartiruită, Fantomă. Găsită fără căpătîi, (De Rege înusuși iertată dacă nu-i), Va fi pe loc măcelărită. Măcelărit – ‘tocat mărunt’ înseamnă: Dar Spiritele se-alipesc de zor. E-o durere de neluat în seamă – Cît durerea de care să se teamă Poetul ‘tocat mărunt’ de-un recenzor. A Cincea lege, cred c-ai prefera Să ți-o recit de-a-ntregul: REGELUI, SÃ-I SPUI ‘DOMNIA-TA’. CURTEAN MÃRUNT, SE CERE A RESPECTA MÃCAR ACEASTA DINTRE REGULI. DACÃ VREI, TOTUȘI, NEAPÃRAT, POLITICOS SÃ FII DIN CALE-AFARÃ, VORBEȘTE-I CU: ‘SPECTRALE ÎMPÃRAT’ CÎND I TE ADRESEZI. DE EȘTI ÎNTREBAT RÃSPUNDE-I CU: ‘ALBEAÞA TA REGALÃ’. Mi-e teamă însă că a-ți recita Nu pot mai mult. Vocea mă lasă. Deci, dacă n-ai nimic a obiecta M-aș drege cu-n pahar din berea ta – Sînt sigur că e delicioasă”. CÎNTUL III—Păruiala “Și chiar ai mers pe jos, i-am spus, Pe-așa o vreme mizerabilă? Fantomele, mereu am presupus Că zboară. De nu chiar foarte sus, Oricum la o-nălțime onorabilă.” “Un Rege, zise, e normal să poată Să stăpînească al zborului învăț. Dar o Fantomă poate să socoată Perechea de-aripi – supraevaluată, Ca atîtea alte lucruri de răsfăț. Desigur, Spectrele-s bogate Și aripi de la Elfi pot cumpăra: NOI preferăm să stăm departe De anturajul lor nătîng. Și-i foarte Bine ca lucrurile să rămîn-așa. Fiindcă, deși pretind c-au depășit A lumii vanitate, văd doar ură În ochii lor. (De Spectre-s prețuit Cam cît e un rățoi, cînd e privit De un păun, coleg de bătătură.)” “Îmi par, am zis, cu nasul cam pe sus, Dacă aici nu și-au găsit cămin. Explică-mi însă: vestea cum s-a dus, Că ‘locu-i anost’, precum ai spus, Și că de soi, n-am vin’?” Răspunse: “Ei bine, pot să-ți spun: Inspectorul Kobold te-a bîntuit... Eu am sărit ca ars: “Inspector cum...? Spectre-inspectori, ieșit e din comun! Fii, rogu-te, mai explicit!” “Îl cheamă Kobold, spuse, și e Din rîndul Spectrelor breslaș: Se îmbracă mai mereu cu o gălbie Robă, pe piept c-o vestă stacojie Și-n cap cu o bonetă cu panaș. A vrut, întîi, în Alpi să se-aciuiască. Acolo, însă, l-a supărat reuma. S-a întors în Anglia, s-o lecuiască. Pen’ ca aici să se lipească De-o SETE ce-l chinuie și-acuma. Știi, vinul roșu la reumă-i leacul. Lui pare-se că-i merge uns. De-atunci, în pivnițe își face veacul, ‘Ntre butoaie. Și Kobold, săracul, Din Inspectru3, VIN-SPECTOR a ajuns”. Cît am răbdat – ca un bărbat, Vorbe, de Duh cu gura mare! Am rămas calm, pîn’ mi-a fost dat S-aud, de la împielițat, O predică de tot zeflemitoare. “Bucatele? Parcă-s aruncate! Pe majordom, e bine-al înștiința Că e normal ca felurile, ‘n parte Să aibă UN FEL de gust. Departe-i Oliviera! Să n-ajungem la ea? Lacheul, cred că niciodată, De chelner, nu-și va găsi un post. Crezi că asta trebuia flambată? (Orice Arbitru, la o judecată, Þi-ar spune: masa se prezintă prost). Rața a fost bună. Despre mazăre, Îți spun: n-a fost de nota zece. Iar cașcavalul, de-l mai faci pane, Să nu le îngădui să întîrzie, La masă să-l aducă rece. Să știi că pîinea-i mai gustoasă, Făină folosind de calitate. Spune-mi, te rog, că n-ai în casă Doar băutura de pe masă: Cernelurile astea CAM murate. Apoi, privirea cînd își ridică, Oftă din greu: “Sfinte Sisoie!” Și continuă, la fel de critică: “Odaia asta-i mult prea mică, Și nici prea încăpătoare nu e. Fereastra-ngustă potrivită-i doar Amurgul să ți-l facă nesfîrșit.” “Se vede, am spus, că n-ai habar: Semnată-i de un arhitect cu har, Care pe lîngă Ruskin4 s-a școlit.” “Dar, Sir, puțin îmi pasă cine-a fost, Ori unde s-a școlit anume. Ferestrele au, toate, un rost! Eu n-am văzut lucru mai prost De cînd mă știu pe altă lume”. Și-a continuat: “Trabucu-i tare De tot! Duzina cît mai e, nu știi?” Am mîrîit: “Ce importanță are?! Cred c-ai purtări prea familiare, De parcă văr primar mi-ai fi. Așa ceva, din partea unuia ca tine, N-AM SÃ SUPORT, și basta!” Faci pe grozavul,spuse. “Bine... (Văzui că-n mînă o sticlă ține) Am să m-ocup de ASTA!” Și mă ținti cu ochi mijit, “Pîrtie!”, țipă cu vesel glas. Mi s-a părut întîi că m-am ferit, Dar presupun că sticla s-a oprit Exact pe vîrful meu de nas. Ce s-a întîmplat apoi habar nu am. (Adevărul e c-o încasasem). Știu doar că pe podea ședeam Și “Doi cu cinci fac patru” repetam, “Dar CINCI CU DOI fac șase”. Nu pot să-mi amintesc mai mult de-atît. Și nici nu pot ghici. Privind în jur, Cu simțurile treze, cît de cît, Lampa de-abia mai pîlpîia, încît Totu-n odaie-mi apărea obscur. Deasupra mea, plutind prin ceață Era Făptura, la fel de voalată. Și-așa, zîmbind pe sub mustață, Îmi preda o lecție de viață: Biografia lui neromanțată. CÎNTUL IV – Despre demîncare “Oh, pe cînd doar un copil eram, Ce vremuri fericite! În jurul mesei, toți ne-așezam, Ouă, felii prăjite, parmezan, C-o ceașcă de ceai erau servite”. “Oprește! Scena-i tipărită! Am țipat eu. Asta-i culmea! Ca Ghidul Bradshaw5 e de răspîndită!” (Fantoma era înmărmurită Și nu găsea răspuns la ce-auzea). “Recit-așa copiii, cînd se-ascund: Trei Fantome mănîncă ouă Cu pîine prăjită și unt. Una s-a îndopat prea mult Și-au rămas doar două6. E într-o antologie. De nu crezi Pot s-o aduc din raft într-o clipită.” “Nu te-obosi, strigă, s-aduci dovezi, Căci mi-am adus aminte! Ca să vezi: Eu însumi scris-am strofa pomenită. Cred că un Almanah m-a tipărit, Agentul meu parcă așa zicea. Un literat scorțos, cînd l-a citit, A hotărît, crezîndu-l potrivit, S-apară și-n revista ce-o scotea. Părinți mi-au fost o Zînă și Un Pitic de-o oarecari etate. De la-nceput, ei s-au gîndit c-ar fi Mai fericiți ai lor copii, De s-ar distinge-n diversitate. Mama, vrăjită de-o așa idee, Copii, pe lume, a început s-aducă, Pe fiecare dup-o altă cheie: Una a fost Piază, două – Fee, Alta s-a nimerit Nălucă. Duhul și Știma, la școală, amîndoi, Nu s-au distins decăt prin rele. Vin mai apoi un Spirit și-un Moroi, Un Pricolici cu un Strigoi, Pe urmă două Iele. (Se-opri. Înăbușindu-și un căscat Mă întrebă: Ãsta-i tabac? Aș lua și eu o priză). Au urmat Un Elf și o Fantomă (Încîntat!), Iar ultimul – un Vîrcolac. O dată, niște Spectre în vizit-au venit Înveșmîntate-n albul de rigoare. Iar eu, copil, le urmăream pitit: Cu-așa vedenie deloc obișnuit, Simțeam fiori de gheață pe spinare. Mirat, priveam aceste arătări, Cu o alură așa semeață. Dar Mama, trăgîndu-mă de păr: ‘Caști gura?’ Și m-alungă pe scări C-o palmă peste poponeață. Am înțeles cît ar fi fost de bine Să fiu născut în neamul Spectrelor. Dar ce să-i faci?, șopti-n suspine. ELE-s a Spiritelor nobilime, Și ne tratează disprețuitor. Eu, ca Fantomă, așa am început: Pe lîngă unu-n vîrstă am fost dat Ucenic. Șase ani să fi avut, Și tare distractiv mi s-a părut Să am atîtea trucuri de-nvățat. Am bîntuit prin turnuri și castele, Chiar beciuri, trimis dacă eram. Adesea, ore-n șir urlam la stele, Iar alteori, udat pînă la piele, Sus, pe creneluri, petreceam. Să gemi, e deja demodat, De ti-ai găsit cumva auditor: Ultimul răcnet, în materie de-urlat, E ăsta. (Și atunci m-a înfiorat Cu-n țipăt cutremurător). Vei spune, poate, că-n urechea ta Nu sună a cine știe ce. Ci încearcă numai, poate vei vedea De ce un an sau cam așa ceva, Mi-a luat, de exerciții practice. Vei înțelege, cînd urletul vei stăpîni Și-oftatul jalnic, șoapta sugrumată, Cam cîtă știință se cere a-ți însuși. Încearcă mormăitul, și vei știi Că-i o adevărată artă. Eu, unu-am încercat așa ceva, Tu, însă, nu ai fi în stare, chiar Zi și noapte dac-ai exersa. Poate talent cu carul de-ai avea Și dăruit de-ai fi cu har. Shakespeare, din clasici, e cel care Ne-a închinat nemuritoru-i verb. La el, duhuri prin Roma-s hoinare, Înveșmîntate fiecare Cu-n cearșaf. Dar nu răceau, mă întreb? Destul am cheltuit pe recuzită, Doar ca să fac pe Mortul. Însă, deși păream trecut prin sită, Nu-mi reușea vedenia potrivită Ca să justifice efortul. Însă, curînd notele de plată Mi-au tăiat cheful de bufonerii. Decoru-i costisitor. Și iată Cum, în locul zestrei ce ți-e dată, Cred că un cont mai bun ar fi. De pildă, să luăm un turn de bîntuit: Pînze, cranii, oase putrezite, Lumini albastre care ard mocnit Sub șlefuită sticlă de mărit, Și un set de lanțuri ruginite. Mai sînt și lucruri de închiriat – La haine, accesorii o mie, Culoarea luminii de testat... Fă-le pe toate și te-ai săturat De-așa o meserie. Cei din Comisie-s cu nasul sus, Și exigenți cînd le-adresezi O cerere. Chiar s-au opus Cîte-unui duh petent, că cică-i rus, Franțuz ori, culmea!, londonez. Unele limbi nu-s agreate: Velșa de pildă. Pe săptămînă, Plata, fiindcă le faci pe toate, E-o liră. Și joacă-te, fîrtate, De-a Duhul, de nu ți-e peste mînă”. CÎNTUL V – Despre gazdă “Părerea Victimei s-asculte N-ar trebui? Să-i dea o șansă Și gusturile să-i consulte. Căci preferințe pot fi multe Cînd e să ai Fantome-n casă”. Fantoma, clătinînd din cap, zîmbi: “Părerea să le-o ceri? Dar poți? E-o treabă care te-ar înnebuni: Să-ncerci să faci pe plac unor copii – Cu ei la capăt n-ai s-o scoți.” “De-acord, am spus, că n-ar fi bine Să lași niște copii s-aleagă. Dar, În cazul unuia ca mine... Ca Onorată Gazdă, îmi revine Să-mi fac părerea cunoscută clar”. “Să-i consultăm, mi-a zis, n-ar merita – Căci oamenii-s prea plini de Ifose. Si-ntîi, e scurtă vizita. Apoi, dac-om rămîne, ori pleca, De alte împrejurări depinde. Dar, deși a Gazdelor părere ‘N principiu nu interesează, Demiterea Fantomei o pot cere Dacă-i lipsită de maniere Și dacă postu-și neglijează. Gazda, de înțeles de-ar fi, Ca tine, nu un neisprăvit Iar casa n-ar fi nouă și...” “Ce-are a face asta, izbucnii Eu, cu al Fantomei trai tihnit?” “O casă nouă nu-i dorită – S-o agrementezi îți cere bani. Ci doar mai veche-i potrivită Cînd tencuiala-i jupuită – Cam după douăzeci de ani.” “Sună prețios...’agrementezi’ – Eu nu cunosc expresia. Poate incult ai să mă crezi, Dar te-aș ruga să-mi precizezi Exact, ce înțelegi prin ea?” “Ce înțeleg?” răspunse el rîzînd, “Păi..., ușa din țîțînă s-o slăbești Și găuri să dai, rînd pe rînd, Ca prin pereți să bată vînt, Cu șuier bîntuitul să-nsoțești. Deși, cu găuri numai cîteva Poți face-o treabă cumsecade. Prin ele, vîntul loc își va Face. La tine, însă, e-altceva: Se cere muncă!” “Ai dreptate!” Am oftat eu.Și-am continuat Cu-n zîmbet strîmb: “Dar ce-ar fi fost Mai mult de-aș fi întîrziat? Te-aș fi găsit probabil ocupat Cu-agrementatul tău prețios”. “E adevărat, răspunse. Poate De-amenajări prins aș fi fost deja. Însă, de soi, un Duh de se socoate, Nu se va apuca de toate Astea, ‘nainte de-a se prezenta. Totuși, de vreme ce-ai întîrziat, Cred c-ar fi trebuit s-o șterg. Însă, cu drumul ăsta desfundat, Don de Cauche-Maire7 m-ar fi-așteptat Mai bine de un ceas întreg”. “Dar de Cauche-Maire acesta cin’ mai e?” Făcui și eu o întrebare. “Ei, bine, zise, cin’ nu știe De el, fie nu doarme, fie O digestie grozavă are. Îi bîntuie pe-aceia care Înfulecă la cină nepermis De mult. Și, cu a lui strînsoare, Îi las-aproape făr’ suflare”. (“De bine să le fie!”, am zis.) La cină, cei ce-s ademeniți De ouă, șuncă, piept de rață, Homar, poate cartofi prăjiți, De-mbrățișarea-i dacă nu-s striviți, Înseamnă că te mint în față. Fiindcă-i grăsun, e numai potrivit Pentru-o așa misiune. Chiar Și-o zicală i-am scornit Văzîndu-l cît e de-mplinit: Că cică l-am fi UNS PRIMAR8. Știi, cînd a fost ales primar, Duhurile-n păr ar fi votat Cu cel ce-ți stă în față, dar N-au avut curajul necesar, Fiind el așa de-ntărîtat. La trap, cînd s-a văzut ales, A luat-o, Regelui să-i spună. Dar nefiind suplu, ci invers, Goana i-a fost, bineînțeles, Cu totul ne la îndemînă. Și-așa, ca rîvna să-i premieze, Văzîndu-l frînt și plin de spume, Și, poate ca să se distreze, Regele-a vrut să înnobileze Primarul ce ‘de Cauche’ își spune. I-am spus atunci fără-nconjur: “S-a cam jucat cu cele sfinte De dragul unui calambur: Omul, o spune Johnson, e un fur Cînd face jocuri de cuvinte.” “Un om, îmi spuse, nu e Rege!” La care, eu l-am înfruntat, Sperînd că totuși va înțelege Ce-i spun. El nu părea să nege, Ci mă privea doar, amuzat. După o vreme, suflul mi-l pierdui, Și recursei la o țigare. SCOPU-ți, îmi zise, greșit nu-i, Dar, faptul c-ARGUMENT îi spui E-o regretabilă eroare. De sub privirea lui șerpească Ochi ridicat-am cu durere, Zicînd: “Dar cine să-ndrăznească Să-mi rîdă mie-n nas, că Adică-n ceată nu-i putere!” Răspunse: “E adevărat: CEATA-I putere – din oficiu Þi-aș fi, în speță, avocat. Ar fi numai ceva de-adăugat: Anume: CEAPA e un viciu.9 CÎNTUL VI – Momente jenante Ca unul care, pe o culme Urcă abrupt, stors de sudoare, Și află, ajuns în ‘nalta lume, Un lucru-ntristător, anume Că treaba-i cam plictisitoare: Dar, fiindcă, ajuns la jumătate, Nu îndrăznește a se răzgîndi, Ci urcă, pe piscuri depărtate Văzînd el o colibă. Poate Acolo se va odihni. Și urcă, urcă. Nervi, vigoare Sînt de acuma irosite Tot mai abrupt-a lui cărare! Deși aproape făr’ suflare Pe buze-i stau vorbe cumplite. Urcînd, scurteaz-a lui cărare. Apoi, la cea colibă ajungînd, Intră, cuprins de nerăbdare. Dar, peste ochi, răsunătoare, O palmă-l culcă la pămînt. Se simte-atunci, ca într-un vis, Alunecînd cu capul înainte, De-a berbeleacul în abis, Trezindu-se în cîmp deschis. Cum de, nu-și mai aduce-aminte. La fel și eu, cari, c-o fantomă, Disputa logică am încercat, Aflai că i-e străină orice formă A logicii și orice normă. Dar, pentru-atît, n-am dezertat. Ci, avînd tot timpul în vedere Concluzia la cari s-ajung speram, M-am străduit, după putere, Ca, într-o axiomă, cum se cere, Să prind tot ceea ce spuneam: Începîndu-mi fiecare frază Cu ‘fiindcă’ și cu ‘prin urmare’, Sedus doar de-a rațiunii rază, Mă pomenii cu mintea varză: Orb pe-a lui Aristot cărare. “Îndrugi doar vrute și nevrute, Spuse. Gata de-acum, nici pîs Să nu aud. Ci culcă-te! Mai bine-așa, decît să te Aud făcîndu-te de rîs. Mi-aduci aminte de-unul care, ‘N disputa logică furios, S-a-nfierbîntat așa de tare Că i-au luat foc papucii-n picioare”. Am spus: “CE LUCRU CURIOS!” “Faptu-i CURIOS, e-adevărat, Și sună poate-a abureală. Dar cert, precum că ți-a fost dat Numele Tibbs”. Am replicat: “Dar nu mă cheamă Tibbs! Greșeală!” “NU te cheamă Tibbs?!”, în spume Izbucni, de mă cuprinse teama. “Exact. Adevăratu-mi nume E Tibetts...” – “Tibetts?” “Da, pe bune!” “Vai mie, nu ești tu persoana!” Apoi, cu-n răget ca de leu Îmi răsturnă masa-ncărcată. “Dar, mai devreme, ți-a fost greu Să te prezinți? Ce derbedeu! Ce vită încălțată! ”Cale de-o poștă bălți să sar, Să-ți rabd fumatul cu umor, Să aflu c-a fost în zadar, Și s-o pornesc pe drumuri iar... Îmi pare CHIAR seducător”. “Ci taci!” urlă, cînd am cercat, Timid, o scuză de-om deștept. “Cred că destul am îndurat Pe unul ce s-a arătat Ca o găină de discret. Dar oari la ce m-am așteptat? Poate, să-mi spui de la-nceput De-adresă.” Apoi, ca apucat: “Nu căsca gura, treci în pat! Nu mai am vreme de pierdut" “HEI!", m-apărai eu cu pasiune, “S-arunci numai pe mine vina Frumos îți șade, n-am ce spune! Puteai și tu să-ntrebi de nume De-ndată ce-ai aprins lumina. Atîta cale de umblat Te poate înfuria, nu zic. Dar sînt eu de-asta vinovat?" “Ei, bine, bine...”, s-a-nmuiat, “Cred c-ai dreptate-un pic. Scuză-mi ieșirile! M-ai omenit, Iar vinul, cina mi-au prins bine. Greșeala e a mea, admit. Dar astfel de-accidente, -i dovedit, Pot scoate din țîțîni pe-oricine. Hai, Frunzăverde10, să mă-mpac Cu tine. Bate palma odată!” Porecla nu-mi era pe plac. M-am hotărît, totuși, să tac Fiindcă părea cu drag că-i dată. “Adio, Frunzăverde, somn ușor! Probabil că, de-oi fi plecat, Îți vor trimite-un Spirit inferior Ce-o să te țină într-un fior De-i fi tu treaz, de-i fi în pat. Cum să te porți cu el te-nvăț: Să-i spui s-o lase moale Cu chicotelile. De nu, cu-n băț (Cu unul gros, nu de răsfăț), Să-i dai, de-l prinzi, la gioale. Să-i spui apoi, ca într-o doară: ‘Urîciune, de te porți urît, Dac-o să-mi joci și-a doua oară Feste, mai tare-o să te doară Și chicotitul o să-ți stea în gît!’ De-asemeni pilde de umor, Doar astfel lecuiești un Spirit. Dar, vai, e dimineață. Tre’ să zbor! Adio, Frunzăverde, somn ușor!” Un semn cu ochiul, și-a fugit. CÎNTUL VII – Tristă amintire “Ce-a fost asta?" nedumerit M-am întrebat. “Oare-s băut?” Însă curînd, un gînd smerit S-a abătut asupră-mi. Și-am bocit O oră-ntreagă, chiar mai mult. Și suspinînd: “Ce l-apucat, Pe Hoyt11, s-o șteargă-n graba mare? Mă îndoiesc c-a meritat... Cine-o fi Tibbs?” m-am întrebat. “De--atîta zor e vrednic oare?” Dar dacă-mi seamănă, mai știi, Ar fi POSIBIL” , am admis. “Dar prea-ncîntat nu cred c-ar fi La trei jumate-a se trezi Într-un coșmar, direct din vis. Cum Hoyt de șotii se va ține, De-ndată ce-i va trece pragul, (La fel cum s-a-ntîmplat la mine) Prezic că n-o să iasă bine: Un tămbălău, mai mare dragul”. Înțelegînd c-al lacrimilor dar Nu-mi va întoarce prietenul poznaș, De dușcă am dat înc-un pahar Și-am început să-i cînt cu har, Funebrul, următorul marș. “TE-AI DUS, FANTOMÃ PREAIUBITÃ! TU, ÎNTRE PRIETENI, CEL MAI BUN! ADIO, RAÞÃ RUMENITÃ, ADIO, CEAI, PÎINE PRÃJITÃ, CU BINE, PIPÃ ȘI TUTUN! CULOAREA LUMII-I LA APUS, DULCEAÞA VIEÞII SIMT C-O PIERD, DE CÎND, FERMECÃTORULE, TE-AI DUS! COLÞOS BÃTRÎN! MAI BINE SPUS: DRAG PARALELIPIPED!”12 Și m-am oprit în plin avînt, Sedus complet de geometrie. Căci dup-asemea cuvînt Să-ncerc și un Al Treilea Cînt Mi-ar fi stricat la poezie. De-atîta plîns cu ochii goi, M-am dus și m-am vîrît în pat. Și-am adormit, visînd Strigoi, Știme, Fantome și Moroi, Fee, Pitici, întregu-i nat. Și a trecut un an de cînd, Prin casa-mi, Duh rătăcitor N-a bîntuit. Dar, ca atunci, în gînd L-aud pe-amicul meu spunînd: “Adio, Frunzăverde, somn ușor!” 1 La început, fantoma este un IT. Aparține deci neînsuflețitelor. Pentru traducător, ea nu are nici gen, ca FANTOMÃ ea acordîndu-se la feminin, ca EL, la masculin. 2 fantomieră – am preferat un joc de cuvinte inexistent în textul original pentru a traduce cu economie de silabe expresia one ghost house. 3 inspectru, vin-spector – în original, inn-spectre (spectru de han) se pronunță la fel ca inspector; cum orice han trebuie să aibă și o pivniță cu vinuri, iar textul subliniază meteahna lui Kobold, ni s-a părut potrivit să-l traducem pe inn-spectre cu vin-spector. 4 Ruskin, John – estet, critic de artă, pictor, prozator, emblemă a artei victoriene. 5 Ghidul Bradshaw – ghid de călătorie, un soi de Mers al Trenurilor în acea perioadă. 6 În textul original: 'Three little Ghosteses' were set/'On posteses,' you know, and ate/Their 'buttered toasteses.'. Cum Carroll le include în Nursery Rhymes, traducătorul și-a luat libertatea de a oferi o variantă infidelă, dar cu ecouri din folclorul copiilor. 7 În textul original, Knight-Mayor (Cavaler-Primar) se pronunță aproape la fel ca și nightmare (coșmar). Neputînd să redea în limba română rangul nobiliar, funcția publică și, în același timp, îndeletnicirea nocturnă a personajului, traducătorul a recurs la limba franceză, în care un simplu de înnobilează, iar jocul de cuvinte cauchemar / Cauche-Maire nu sună forțat, avînd și avantajul de a indica (prin maire = primar) ocupația lumească a spectrului. 8 În original: We used to call him years ago,/ THE MAYOR AND CORPORATION! Cum, în limba engleză, corporation are și sensul de grăsime, UNS PRIMAR ni s-a părut o traducere potrivită. 9 În original, pasajul e la fel de obscur: The UNION is strength.../ But ONION is a weakness. Fără să pricepem prea bine intenția autorului, am redat totuși jocul de cuvinte, presupunînd că tocmai aceasta e miza strofei. 10 În original: Turnip-top = frunze de gulie. Frunzăverde sună însă mai natural, mai familiar și chiar mai comestibil (englezii prepară salată din frunzele de gulie). 11 Pentru prima dată, fantoma primește un nume: Bones. Nume de familie destul de frecvent, Bones nu e ales întîmplător, însemnînd oase, schelet, rămășițe pămîntești. Neidentificînd nici un nume de familie românesc cu asemenea rezonanță, l-am “tradus” pe Bones cu un alt nume, la fel de englezesc, Hoyt, care are avantajul de a spune multe și cititorului român necunoscător al limbii engleze. În plus e monosilabic. 12 În original: OLD BRICK, OR RATHER, LET ME SAY, / OLD PARALLELEPIPED! Old brick (ad litteram: cărămidă veche; aici, băiat de zahăr) trimite clar către parallelepiped. Colțos bătrîn, cum l-am tradus pe old brick, nu face o trimitere la fel de limpede. De unde și o traducere alternativă: CULOAREA LUMII-I LA APUS, DULCEAÞA VIEÞII ÎMI DÃ JUNGHI, DE CÎND, FERMECÃTORULE, TE-AI DUS! COLÞOS BÃTRÎN! MAI BINE SPUS: BÃTRÎN ȘI DRAG TRIUNGHI! Cum însă paralelipiped pare să-i fie drag lui Carroll, am preferat să-l păstrăm. Chiar dacă varianta de mai sus are rezonanțe barbiene, dovedind că marile spirite (matematice) se întîlnesc. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate