Aplecat spre sine, zăbovește poetul
și privește drumul cuvintelor prin ferestrele dimineții

Niciodată nu-și murdărește zborul albastru
cu părerile umbrelor de fum căzute în diagonală

Crede în picătura de dumnezeire închisă în
forma statuilor din biserică și
în prima notă muzicală fluierată de orgă

Ascultă cum se frâng sâmburii pământului și
își imaginează semințele roșii care moțăie de dor

Răsare pe culoarea bleumarin, pată zbătându-se,
strălucitoare,cu parfum de lacrimă

Eternitatea lui începe cu două cuvinte "Te iubesc!",
iar la ultima graniță respiră o mare de senin

Muntele din ametist se răsucește, tresare...
încercând să devină piramidă
ce zgârie cu vârful praful stelar, iscălindu-se

Urmărit de destinul prezis,
adunat într-o ceașcă de ceai, cu aromă de durere și iasomie,
îl preschimbă în sentimente pe măsura inimii mele

Surâsul unei priviri îl schițează în nuanțe pastelate,
topindu-l pe pânza subțire, limitată de mesteacănul-ramă

Iubește valurile înspumate, dătătoare de speranțe și rugăciuni,
ghemuite la poarta adevărului

Urcușul vieții îl împletește cu dragoste
transformându-l în spirală ce curge spre infinit

Bobocul de magnolie îl dezbracă, încet, de delicatețe și petale
tremură de emoție... iar sărutul așteaptă să-și ia tributul

Ideea-suflet alunecă spre buzele mele străvezii
mă conturează și îmi dă o formă...
sunt un triunghi în echilibru

Răspunde semnelor încrustate pe pojghița cerului
Evaporând în versuri albe sau cadențate,
lumea lui ideală




Liniște! Remo creează!