He-he... las-o jos că măcăne, te-am văzut!
Iți curgea ochiul stîng sub cel drept,
Salvador Dali pălea de invidie,
Fața moale-topită și aburi de pileală,
Esti prost dispus, n-ai chef de nimic,
Ce mai tablou, ce mai haleală!

Ești prea tăcut la petrecerea de nuntă
Încerci o salvare prin gesturi convenționale,
Continui o discuție pe un subiect oarecare
Proasta din dreapta îți face de tot silă,
Cineva din față se văicărește intelectual pițigăiat,
Încă te mai poți preface bine,
Din fericire încă ai stomacul blindat.

Cînd gesturile nu-ți mai ajung tragi aer în piept
Și saluți din priviri o necunoscută de la altă masă,
Ce pare să-i semene atît de bine lui B.
Cunoști gustul acestei emoții,
Bei ceva rece și speri doar să nu te dai de gol,
Dar n-o mai zărești nicăieri...
...căldura tîrzie a amiezii de vară,
Oboselile zilei, fantoma minții,
Și vinul de țară.

Să te ridici de la masă, gîndești,
Renunți: nu știi cît te vor ține genunchii.
Deodată toți sînt parcă mai drăguți,
Chiar, ce vină au ei?
E tot mai cald și petreci tot mai debil,
Ești deja în cămașă și ea desfăcută
Corect, la maximul onorabil.

Locul este frumos, realizezi învîrtindu-te cu el,
Te ridici, la aer pe terasă,
Noaptea răcoroasă de vară,
Sunetul grădinilor în curs de extincție,
În mici grupuri, tineri si frumoase petrec afară
Vechiul Bucuresti pe moarte,
Gustul de vomă al falsului vin de țară.

Efectul pervers al aerului răcoros
Și te repezi la interior în căutarea toaletei.
Apoi o ștergi mîrlănește, fără rămas bun,
(Ceva interes din partea celorlalți ți-ar face totuși bine),
Acasă abia observi picurii de pe pantofi...
Cazi în pat cu gîndul unui somn reparator,
Camera se rotește silențios ca un șantier in activitate,
Cu un picamăr în fața blocului noii-vechi aleși s-au hotărît
Să-și facă singuri dreptate.

În mici grupuri afară, tinere și frumoși de cartier
Își povestesc în aer liber tinerețea,
Nu mă lasă să dorm,
Vesel, nesimțit și-ndiferent,
Noul București,
Colcăie vital fără somn.