De multe ori, iubito, te-am surprins
privind mirată în ochii mei
și întrebându-te cine sunt.

Cine sunt?
Eterna întrebare fără răspuns!
Zadarnic eu însumi mă întreb
căci EU-ul din mine e de nepătruns.
Nu mai știu ce vreau, ce aștept,
ce iubesc și pe cine doresc.
Zilnic cu mine însumi mă cert, îmi blestem anormalitatea
și singurătatea.

Sunt atâția inși în jurul meu pe care-i invidiez:
chiar dacă nu știu cine sunt, știu ce vor,
chiar dacă nu știu ce vor, știu să trăiască,
chiar dacă nu știu să trăiască, nu le pasă.

Dar mie îmi pasă și aș vrea să descopăr în mine
barem o certitudine,
aș vrea să-ți spun, iubito:
„sunt un astfel de om
și pe aceste trăsături ale ființei mele
te poți baza oricând.”
Eu însă am o mie de chipuri care se schimbă
permanent în funcție de împrejurările vieții
și de oamenii pe care-i întâlnesc
pe această spirală a ceții.

Neputința de a mă cunoaște mă face în versuri să sânger –
poate sunt un om cu coarne de drac și aripi de înger;
din smârcuri spre ceruri tind să mă ridic –
și unica mea certitudine e aceea socratică,
că nu știu nimic!