poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | ÃŽnscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Când viaÅ£a nu se-ncheagă în montură
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-07-29 | | Înscris în bibliotecă de Claudiu Tosa
I
Si pietrele-au dat rod in ziua-aceea, cand iarna sta-n zenit la cerul tarii si-n coaja orelor rotunde batu, sfaramator, pasarea Phoenix, Si acrul se adauga intruna, deodata-ncremenind ca gheata marii care striveste-n sine trupul urcatelor la suprafata mortaciuni. Era-n cutremuratul Februarie, de lupta, cand tara isi cerea dreptul la timp firesc, cum e culoarea pentru ochi si-auzul menit ca sa ia nastere-n timpane. Era-n cutremuratul Februarie, de lupta, cand de suieratura grea spre viitor a trecerii de ancore-azvarlite se rasuci taria, in cutele de aer gatul eretilor deodata sugrumand. Si grinda cerului, de aripi albe, in locul lor, se-acoperi, inchipuind vazduhuri ce urmau sa fie, urcare dintr-o alta, mai demna, temelie. Era-n ctremuratul Februarie, de lupta, cand ochiul armelor intinse privi-ndelung, cu gloante, la tampla si la pieptul nostru ridicat, nebanuind stapanii ca vremea lor ingheata strangandu-le in blocul ei faptura din ce in ce mai dens, mai apasat. Pana si pietrele-au dat rod in ziua-aceea cand iarna sta-n zenit si scanteia. Cadea un val de moartre peste visuri, dar moartea doar pe ea se ucidea. II Goana norilor albi, goana norilor lungi mana din urma secundele. Era-n cutremuratul Februarie, cand o femeie nastea in lume, fiul ei primindu-si dreptul la timp. Zvarli deodata spre cer sageata de piatra a unui tipat. Trupul copilului rasarea greoi si sigur, ca luna din apele marii. Si-un orizont era, de femei, cu globurile pantecelor pamantesti acoperite de sorturi negre. Un orizont era, de femei gravide care-o priveau. In lume nastea o femeie. Era in Februarie, sub roata de viscol, cand durerile facerii o-mbratisara, ca un barbat mult prea puternic, cu brate de plumb. Goana norilor lungi, goana norilor albi, mana din urma secundele, le izbea, le rarea... Cate una se ratacea printre furnale, printre sarme, printre ziduri, pe cai ferate se ratacea intalnea ochii femeii si-i stralumina, intalnea obrazul femeii si-l colora, intalnea gura femeii si-o arcuia, intalnea tipatul femeii si-l prefacea in stalpul de care se sprijina cerul. Si-un orizont era, de femei, cu globurile pantecelor pamantesti acoperite de sorturi negre. Un orizont era, de femei gravide care-o priveau. Trupul copilului, greoi si sigur, continua sa rasara ca o bataie a inimii de inima, ca o planeta ce se rupe dintr-un soare. Era in Februarie, sub roata de visol, cand steagul cel mare-al zapezilor cadea aburind, la pamant. Si bocancii cu tinte-ai soldatilor il sfasiau ritmic, iar sinele saniilor cu clopote de alama in lungi bandaje il taiau pentru tamplele inrosite, pentru umerii zdrobiti, pentru piepturile impuscate ale celor care vegheau. Dar o femeie nastea in lume. Era in Februarie, cand fiul ei isi primea dreptul la timp, cum marile-ntrebari isi primesc raspunsul in istorie. Si-un orizont era, de femei cu globurile pantecelor pamantesti acoperite cu sorturi negre. Un orizont era, de femei gravide, care ii suradeau greoi si-ncrezator. III Dar i se paru deodata femeii ca nu-si poate lua in brate feciorul asa cum nu poti sa ridici in brate un rau. I se paru ca el i se rupe de san, asa cum se rup cuvintele de gura. Caldura fapturii lui - i se paru - ca se-nalta din caldura trupului ei spre norii incremeniti. Si toate acestea le simti de neschimbat, cum nu mai poti sa abati o intamplare desfasurata in trecut. I se paru femeii deodata ca fiul ei alearga scanteind catre marile roti dintate ale anotimpurilor, si ca-si arunca umbra asupra lor, biciuindu-le, si ca rotile se urnesc din intepenire, cu suier inalt, si iarna si-arunca trupurile-infrigurate in caracasa de frunze a primaverii, si primavara si-arunca arborii-nfiorati, pe marea umflata a verii, si soarele verii, alunecand, izbeste si doboara fructele toamnei. Si toamna intra cu prora ei de spargator de gheata, in miezul alb al iernii, si-l despica, si-l sfasie, si-l frange, si-l rupe. Femeia zvarli spre cer sageata scanteietoare a unui tipat de bucurie pentru fiul ei. Februarie-l veghea. Umarul alb si stralucitor i-l atinse cu gestul cu care smulgi un sunet din harfa si el era, intr-adevar! Februarie-l veghea. Cu mainile il pipai, cu privirile, cu auzul, cu mirosul, cu gustul, cu toate deodata, si el era viu si nevatamat. Februarie-l veghea. Si il imbratisa cu sine insusi, cum imbratiseaza inima sangele si creierul ideile, si el era, intreg, si isi primea dreptul la timp firesc, asa cum primeste ochiul deschis chipul razsand sau plangand al lucrurilor. Februarie-l veghea. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate