Stiu că te vei preface cuvânt
si ai să vii să mă arăti cu degetul
si să-mi ceri socoteală
pentru secunda respirată de mine.
,,Intr-adevăr trăim
si nu vom muri definitiv niciodată”
îmi spuneai într-o seară.
Vezi ?Si eu am avut un vis,
un vis în care necuvântul asculta de tine
si aripă în aripă, silabă în silabă,
se închina tie în poeme si cântece
doar de inima ta întelese.

Ti-ai înnodat cuvintele născute pentru a muri
în fiecare iarnă odată cu tine
si a renaste primăvara din fiecare semn
cioplit cu suflet de frunză verde.
De albastru ti-a fost atât de drag
încât ai preferat să atingi cerul
si să ne privesti pe toti prin oul cu iris.
“Curge primăvara pe sub fluturi ...”
Tu chemi ploaia din luna lui Marte
si ne înveti că “tot ceea ce există are nevoie
din când în când să plângă.”

Te dezlegăm cu coltul inimii noastre
si-ti trimitem cuvintele la cer
să le mai binecuvintezi o dată.
Am descifrat sensul iubirii tale trăind,
câmpul de piatră sfărâmat cu sărutul tău
pe talpa dezîmblânzirii noastre.
Glasul ne schioapătă de atunci
cu fiecare vers citat din tine
si nefericirea de a nu te cunoaste mai-nainte
ne izbeste tâmpla de cubul tău perfect, -
o amintire de când erai la cina cea de taină
si asteptai să te răstignim
pentru păcatul necuvintelor tale.

Mai lasă-mă un vers, mai lasă-mă o strofă,
mai lasă-mă un imn, un vis, o soaptă.
Si când ne va trezi râsul ochiului tău
si îti vei cere dreptul la timp,
îti vom hrăni leoaica ajunsă la maturitate
cu sufletele noastre născute pentru a doua oară
prin arta scrisului tău.
Un pământ numit România e dator
să-ti păstreze botezul cu starea de a fi “TU” -
cel care nu e făcut pentru a se amesteca cu altii.

Dă Doamne o ploaie albastră peste arborele invers-
copac răsturnat cu bratele spre noi si rădăcinile spre Tine,
iar frunzele sale nu le lăsa să cadă niciodată !
-Citatele au fost preluate din opera lui Nichita Stanescu -