A fost odată un baiat
Cu ochii calzi de peruzea
Și-a fost odată-o fată
Ce se pierdea în marea caldă
De fiecare dată cănd privirea o atingea.

Băiatul a privit pe fată
Și-au intalnit cărările
Insă destinul a decis
Că nu e vremea să vorbeasca.

Timpul a trecut ca apa curgatoare
O apă de mărgăritar ce îi stropea
O apă ca un fir de aur
A cărei vrajă, tacticoasă îi unea.

Dar destinul a surprins-o
Și-a știut de fapta sa
Și drept pedeapsă a transformat
Apa dulce de aur ce-i unea
În lavă, lavă ce peste ei
S-a scurs si-ntr-o clipită
A inundat cărările, i-a despărtit
A-nlocuit firul de aur cu-o ruginită gratie
Și pentru-n timp ochii nu s-au zarit.

Pe când destinul cu mare grijă
Medita asupra înfăptuirii ce-a hărăzit
S-a oprit și-a socotit c-a venit vremea
Să alunge mistuitoarea lavă.
Și fără a mai sta pe gânduri
A poruncit pământului să se deschidă
Să-nghită lava si apei să-i dea viata.

Destinul pe loc s-a transformat
In zid de ghiata
Și ca o muzică divină
Le-a uns lăuntru de rugină
A-ntrepatruns a lor trăiri.
Le-a daruit cunoasterea.


Acel baiat cu ochii de peruzea
Acea fată au aprins in a lor viată o flacără
Au început încet să-și scrie împreună soarta
Au devenit ce nu credeau vreodată
Prieteni...

Destinul i-a privit tăcut
S-a rupt din zid plecând
Și a făgăduit că
Prieteni ei vor fi până ce ghiaa se va topi
Sau chiar prieteni pe vesnicie
Doar dacă ei vor reuși
Să țină-n viață
Acea mirifică si prometeică flacără
Ce cu-a lor vrajă
Au modelat-o și-au creat-o.