dimineața
un haos albastru vînează fiecare vorbă
smulgîndu-mi-o din gîtlej
o încuie în turnuri de plumb
o lasă să moară
apoi vine alta și alta
în ghearele acestui forceps neiertător
aducînd același parfum al libertății
același gîngurit de copil
răsturnat în oglindă
eu
pe drumul sărat al tăcerii
printre gardurile de sîrmă ghimpată
dezamăgiri cronice
îmi zdrelesc genunchii
cățărîndu-mă pe toracele pietrificat al consoanelor
cînd e senin
de acolo se vede orașul
infecție vorbitoare a planetei aeiou